În Tabriz ajunge-o zi

 Cred că aveţi şi voi locuri din lume în care aţi visat să ajungeţi, aţi ajuns şi realizaţi că visul şi realitatea nu se suprapun, nici măcar nu se apropie… Bun, măcar ştim cum stă treaba şi mergem în căutare de alte zări, cum sănătos ar fi să facem în orice domeniu al vieţii. J

Dar, pentru că eu eram pentru prima oară în Tabriz şi plănuisem să stau 2 nopţi şi nu ştiam cum va fi, am stat şi am dus până la capăt aventura din vestul Iranului.

De remarcat este drumul dintre Masuleh şi Tabriz – depinde care-i deschis; cert este că ambele încercate de noi (de pe-unul am fost întorşi, erau lucrări) duc prin nişte peisaje care amintesc de ţărişoara noastră.

Se conduce la foarte mari altitudini (peste 2000 metri pe alocuri) şi însăşi intrarea în Azerbaidjanul de Est (provincia a cărei capitale este Tabriz) are-o spectaculozitate aparte.   

 

Mă pusese de la început pe gânduri aglomeraţia fantastică din oraş.

Parcă nici în Teheran nu văzusem aşa ceva. De parcat era tare greu, că nu prea era unde. Am preferat să ne deplasăm pe jos sau cu taxiul, cu toate că am avut maşină închiriată.

 

La început, oamenii mi s-au părut foarte deschişi spre nou şi moderni, însă, cum bine am fost avertizată, era doar cazul unora (în majoritate tineri), ce rezistau tradiţionalismului poate mai marcant decât în restul Iranului.

Am observat toate acestea colindând oraşul seara, încercând diverse feluri de mâncare, poate mai apropiate de bucătăria turcească (pentru că populaţia este de etnie turcă aici). Am fost surprinsă de procentul mare pe care această etnie îl are în Iran şi de cum aceşti locuitori îşi impart cumva dragostea de ţară între Iran, Turcia şi Azerbaidjan.     

 

De făcut… nu sunt multe de făcut. Da, poate că cel mai mare bazar al lumii este cea mai mare atracţie a oraşului şi în miile sale de magazine (citisem undeva că sunt peste 55000) se pot găsi multe.

Am stat pe acolo, e drept, vreo două ore, însă am găsit calitatea lucruşoarelor slabă, preţurile mari comparativ cu cele din alte locuri ale Iranului şi aglomeraţia – foarte mare în anumite zone. Am fost chiar pipăită pe fund într-un fel foarte libidinos, lucru care, iarăşi, nu mi s-a mai întâmplat altundeva în Iran. Aşa că, am preferat să ne plimbăm, să stăm pe bănci, Marcel a jucat chiar fotbal cu nişte puşti simpatici.

/Zâmbesc gândindu-mă că 2019 mi-ar fi dat ocazia să merg şi-n cel de-al doilea cel mai mare bazar al lumii – sau aşa se spune – din Kumasi, Ghana, cu peste 10000 de magazine, dar am lăsat-o pe o altă dată când ne-am dat seama că timpul nu ne permite./    

 

Din păcate, clădirile foarte vechi ale Tabrizului nu s-au păstrat, din cauza unor cutremure mari cu epicentrul aici, din secolul al optsprezecelea.    

Ni s-a recomandat să vedem Casa Constituţiei, construită în perioada Qajar (1868), dinastie regală iraniană de origine turcică; vitraliile dinăuntru sunt impresionante, însă pe mine m-a încântat mai mult grădina. Simţeam nevoia de răcoare pentru că era incredibil de cald.  

/Eram şi în perioada mai dificilă a lunii şi este greu cu căldurile acelea din regiune chiar şi primăvara, cu toaletele publice, cu toate straturile de haine de pe tine şi cu hijabul – m-a deranjat mai mult decât prima oară când am fost în Iran –; nu ştiu cum rezistă femeile de acolo… sunt de admirat!/

 

Şi ca să ne mai creştem starea – mai încercaserăm asta cu nişte deserturi în prima jumătate a celei de a doua zile în Tabriz –, am zis să mergem în Parcul El Goli, pe care doream să îl văd de mult /şi ni se spusese că mai era luna cea mai frumoasă pentru a-l vizita/.

Este imens – şi tot nu reuşesc să vă redau o imagine fidelă a lui –... se urcă, se coboară, e plin de flori. Şi în acea zi de vineri (zi liberă în Iran), era şi de oameni. Noi păream singurii străini. Şi ne-am bucurat experimentând chestiile pe care poate acasă nu le-am experimenta, însă acolo ne-au făcut să zâmbim şi să realizăm că uneori poate pica mai bine să te prosteşti dându-te cu „lebedele” pe lac, uitându-te după lalele sau savurând o căpşună decât să vizitezi un muzeu.    

#sillythings #theymatter

 

 

Până la urmă, şi în ţările care ţi-au intrat cel mai tare în suflet, sunt locuri care nu îţi plac/nu ţi se potrivesc/nu te mişcă. Probabil că diferă de la caz la caz.

Eu sunt oricum fericită că ne-am făcut un prieten acolo. Îl cheamă Ramin, m-a dus să îmi caut havij bastani, a încercat – împreună cu soţia lui – să ne facă şederea cât mai frumoasă (am stat la ei în casă) şi să îmi bucure mie sufletul cu cât mai multe fructe şi legume (aflând că sunt vegetariană) şi a umblat să îmi facă rost de antibiotice (când mă găseam în punctul critic al călătoriei din Iran).

Încă vorbim, cu aceeaşi seninătate cu care ne-am spus „rămas-bun”. ♥