Despre fluturi | Episodul 10

Vă promisesem un episod „Despre fluturi” diferit. Ne despărţeam la început de mai, aşa că de acolo o vom şi lua mai departe, făcând slalom printre călătorii, locuri şi ţări diverse, oameni care au comdus la zâmbete, îmbrăţişări şi speranţă.

 

Despre fluturi | Episodul 10

 

Eram în Maramureş. Totul verde. Verde mirosind a mai. Maiul pe care îl iubesc din tot sufletul.

Pe unul dintre dealurile de pe lângă Vişeu, rătăcindu-ne, ajungem la o căsuţă. Suntem primiţi imediat cu apă, cafea şi o vorbă bună. Căldura este la ea acasă pe acea culme de deal şi în sufletele celor ce ne ajută să ne răcorim.

Nu înţeleg eu toate regionalismele sau discuţiile locale, însă pic pe gânduri şi zâmbete. Mereu m-am simţit acasă şi totuşi ca un musafir de preţ aici, atât de la nord şi departe de tot.

 

Eu cu Băile Herculane nu m-am înţeles niciodată. Sau nu le-am înţeles. Chiar dacă mi-am făcut două sesiuni de wild swimming acolo, chiar dacă am râs acolo, nu ştiu, poate că nu vibrăm la fel.

Cu toate acestea şi chiar de pe fond de ploaie cu nemiluita şi nori care se răsturnau peste mine, găseam la cazare un domn tare de treabă, de loc din Orşova, care mă ajutase cu tare multe lucruri. Cu o nevastă argentiniancă, reîntors însă în ţară („Iubesc Rom­ânia!”), avusesem şi ocazia de a exersa cu el nişte spaniolă sud-americană, ramura argentina. 

 

Una dintre cele mai frumoase întâmplări de pe drum a început cu un telefon dat din Herculane.

„Vă pot aştepta eu la gară” auzeam de la celălalt capăt.

Şi-aşa ajungeam pentru prima oară cu trenul în preaiubita mea Orşova (frumoasă bucata de drum dintre cele două localităţi menţionate... trece însă atât de repede!...). Acolo era ea şi ne aştepta. De pe drumul spre Eşelniţa îmi căzuse deja foarte dragă. Apoi, când am început să povestim despre pisici, parcă şi mai mult ne-am dat seama cât semănăm!

Tot ea ne-a dus la gară şi peste două zile, frumos petrecute în căsuţa de la Dunăre... şi ne-am reîntâlnit la final de august, tot la Eşelniţa, pentru o îmbrăţişare. ♥  

 

Şi pentru că tot eram destul de departe de tot şi cele două restaurante din apropierea cazării nicicum nu se îndurau să deschidă, exista întotdeauna direcţia opusă.

Un domn localnic, la auzul întrebării cu iz de „Mi-e foame tare”, s-a urcat în maşină şi a făcut o faptă bună explicând variantele şi, în final, oprind unde a fost loc de mâncat fain, cu clătite la desert.

Nici cu priveliştea nu mi-a fost ruşine. Se apropia apusul şi Cazanele Dunării se găteau în roşiatic.

 

Nu unul, nu doi, ci trei oameni au oprit pentru autostopul de la Izvin la Cramele Recaş, de acolo în Recaş, mai apoi în Izvin.

Fără ei, gustul măiastru al vinului de acolo nu ar mai fi fost la fel.

Eroi din aceştia anonimi apar în fiecare zi în viaţa noastră. Ne salvează din situaţii care poate că ne-ar fi pus în încărcătură. E de-ajuns un gând bun, plin de recunoştinţă, pentru a le mulţumi şi a nu lăsa dragostea de oameni să moară.

 

Alternăm zilele pe drum cu amintirile pline de omenie din călătoriile din acest an (din martie încoace, neistorisite în alte articole) şi – de ce nu? – chiar de acasă. Astăzi, la magazin, am realizat că mi-am uitat cardul acasă. Am invitat un domn şi o doamnă din spatele meu să îmi ia locul, până încercam să rezolv situaţia (spre ruşinea mea, nu aveam bani lichizi la mine cu toate că îi încurajez!). Domnul s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Dacă doriţi, vă pot plăti eu şi îmi daţi dumneavoastră apoi banii înapoi”.

Aceştia sunt românii mei, aceasta este România mea! ♥

 

...iar acum o amintire frumoasă, de vară, din Turcia—

Eram în locul meu preferat din Edirne, dacă este să vorbim despre mâncare şi despre dulce. Aveam în faţă trileçele pe care îl iubesc şi-l savurez cu drag indiferent de anotimp, sorbetul de dude şi o limonadă faină.

Conexiune la date – ioc!

Singura care vorbea un pic engleza era o tânără drăguţă, care mi-a adus un bileţel cu parola. Când a văzut că nu îmi merge, mi-a înmânat telefonul ei şi m-a întrebat dacă nu doresc să mă folosesc de conexiunea ei de date. ♥

 

Primiţi c-o mărturisire? În Maramu nu mi-a fost dat niciodată să am nevoie de ajutor şi să nu îl primesc. Energia locului se aliniază cu a oamenilor şi aşa a apărut o doamnă din Firiza în microbuzul ce tocmai intra în Baia Mare şi care a oferit informaţii despre cum se ajungea la minunatul lac. Inclusiv locaţia staţiei de autobuz.

 

Stăruind pe lângă traseele de autobuz, căutam o altă staţie ce ducea tot înspre Firiza, din Baia Mare. Căldura era sufocantă. Totuşi, doamna dinaintea mea s-a abătut de la calea ei şi în graiul lin moroşenesc a spus:

-        Vă duc eu!

-        Vă mulţumesc mult! ... Atât de bine mă simt în Maramureş, e tare frumos!

-        De unde sunteţi?

-        Din Braşov.

-        Apăi, Braşovul este şi mai frumos!

Am zâmbit. Ştiu cât de mult bun simţ se poate ascunde în cei mai mulţi oameni ce vin de pe-aceste meleaguri.

Şi-apoi, Braşovul este foarte iubit de români din toate colţurile ţării. ♥

 

De plouat plouase prea puţin în prima jumătate a verii. Asupra Barajului Firiza se executau lucrări şi încurcaseră treburile şi centrului de sporturi acvatice de lângă el (nivelul apei era tare scăzut).

Inclusiv juniorii – mulţi campioni naţionali la caiac, din ce am înţeles – se antrenau acolo. I-am văzut şi am stat şi eu pe apă alături de ei pentru că mi se permisese, chiar şi împotriva regulilor nou-impuse de lipsa apei, să vâslesc, la rându-mi.

Bucurie mare să fiu pe apă, întotdeauna!

Până la urmă, apa ne poate lua toate grijile, indiferent în ce varietate de picuri ajunge la noi.

 

Aşa se încheie seria „Despre Fluturi” corespunzătoare primei jumătăţi a anului 2022, urmând ca aceasta să continue cu întâmplători dătătoare de speranţă din România, Turcia, Cipru, Portugalia şi Capul Verde. Pentru că a fost un an cu de toate.