Relaţia mea cu Scoţia prin 6 locuri de basm: we’ve reconnected

Am recitit acest articol astăzi. A fost o despărţire grea. Ne-am rupt 10 ani (dacă este să respectăm aceste repere din matrice).

Ne-am rupt pentru că aşa a fost să fie.

 

Am revenit acum aproape o lună.

Poate că vreţi să ştiţi cum a fost. 😊

 

Am simţit o bucurie imensă din momentul când am aterizat la Glasgow. Chiar dacă au fost din nou probleme cu maşina, acestea nu ne-au stat în cale, aşa că am plecat. Ne-am minunat pe drum de curăţenia impecabilă, de starea materială îmbunătăţită a scoţienilor (în general) şi de verdele şi frumuseţea de mai. Necunoscută nouă. În super-drăguţul Wemyss Bay, tot necunoscut nouă, m-am bucurat de toate chestiuţele scoţiene care-mi lipsiseră: shortbread, fudge, salt and vinegar crisps... silly things – they matter. Iar pe plajă, aşteptând feribotul spre Insula Bute şi discutând cu un călător şi caiacist pasionat (ce potriveală!), al cărui căţel ne-a sărit în braţe, am început să vibrăm în ritmul Scoţiei. Ceea ce s-a şi văzut pe feţele noastre, în cred, bucuria călătoriei, cât am înfruntat frigul şi vântul spre Rothesay.

 

Mie Bute mi-a plăcut cel mai mult dintre toate insulele. Nu ştiu, mi s-a părut uşoară ca energie, oamenii – destinşi, nu a fost foarte frig, s-au aşezat toate (ştiu că a fost aşa pentru că le-am creat eu să se aşeze), totul verde, văcuţe... Rothesay, capitala insulei, s-a dovedit un loc primitor, am avut şi o cazare confortabilă cu o privelişte minunată înspre Firth of Clyde. Cred, însă, că cel mai mult mi-a plăcut... bucăţica de drumeţie pe care am făcut-o la capătul lui Kilchattan Bay! Cu florile acelea galbene („ghimpoase” în română) de care părea plină Scoţia în mai, cu iarba aceea moale, cu liniştea din noi.

 

S-o dăm pe-a dreaptă: Scoţia nu este vreo destinaţie culinară prin excelenţă. Nu e de mirare, atunci, că masa călătoriei a fost în Brodick, capitala Insulei Arran, la The Parlour. Italian. Colectiv minunat, pizza cu gust, îngheţată delicioasă – pe care-apoi am savurat-o pe plaja de vizavi. Care i-a plăcut tare mult lui Marcel.

 

Sfătos cum e românul, Marcel se luase în vorbă cu un scufundător la una din trecerile cu feribotul. Aşa aflase de „The Library” de pe Arran; apoi mi-a spus şi mie. Se făcea că o furtună foarte puternică doborâse copacii din zonă. Din trunchiurile căzute s-a clădit o căsuţă în pădure, plină acum de mesaje din toată lumea. Am lăsat şi noi unul în română. Poate-l zăriţi dacă sunteţi prin împrejurimi. Se trece chiar şi pe lângă Eas Mòr, cascada cea mare, în toată această drumeţie. Şi totul este învăluit într-o atmosferă de „Stăpânul Inelelor”.

 

Câte plaje există-n lumea asta care parcă te cheamă la ele? Cu siguranţă Scoţia are multe. Însă una dintre cele mai frumoase văzute de mine-n viaţa aceasta este Achmelvich. Are şi două plaje secrete, însă prima vizită am vrut să i-o dedicăm în totalitate. Înotul meu de mai s-a petrecut acolo. Mai erau câţiva temerari. Chiar de par subecuatoriale culorile, temperatura este înfiorătoare.

 

Microregiunea mea preferată este NV Highlandurilor scoţiene. Am oprit şi de această dată de foarte multe ori pentru că pustiul şi culorile lui schimbătoare se întrepătrund cu bătaia soarelui şi valurile spumoase ce lovesc stâncile. Am revizitat Balnakeil Beach, neregăsind-o parcă nicicând atât de frumoasă. Cremul nisipului contrasta puternic cu turcoazul din larg. Era un frig de crăpau pietrele, însă noi ne încălzeam cu două ciocolate calde.