Prin Banat

Banatul este zona ţării noastre pe care-o iubesc cel mai mult, după Braşovul meu şi împrejurimile lui. Distanţa însă m-a împiedicat să îl colind de cât de multe ori aş fi vrut. În acest an, însă, m-am reîntors – cu Marcel şi cu tata. Mi-ar fi plăcut să putem trece şi în Serbia şi să admirăm malul românesc de acolo, însă debandada actuală din lume nu ne-a permis asta. Am ales, ca întotdeauna, să ne bucurăm şi să încercăm să descoperim şi simţim cât mai mult.

 

Care-au fost experienţele ce mi-au făcut sufletul să zburde?

Îmi doream mult să ajung la Densuş – sunt ani de când îmi doresc. Misterul din jurul templului roman (din secolul al II-lea), apoi al bisericii dintâi (din secolul al IV-lea) încă tronează în jurul satului. Şi, cum, numai să vii şi să pleci nu cade bine călătorului, căci eu şi cu Marcel considerăm că doar experienţele sunt cele ce le ţinem minte şi ducem cu noi, am urcat pe dealul din spatele vechii biserici. Ne-a gonit o ploaie de vară, cu zâmbetul pe buze, însă. 

 

 

Drumul accidentat din Anina, prin pădure, merită din plin. Am văzut chiar o căprioară! Lacul Buhui este frumos, sălbatic şi lume nu-i aşa de multă ca la celelalte lacuri din jur. Se plăteşte taxa de intrare în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului: 10 lei/persoană, însă poţi explora apoi în voie. Tatăl meu a făcut-o cât a putut cu bicicleta, în timp ce eu şi Marcel am pornit-o pe apă. Mi-am regăsit mojo-ul – starea aceea de bine şi linişte totală, ca un fel de resetare – de care nu mai avusesem parte din iunie, din Deltă, de lângă Canalul Stipoc. La final, am făcut şi-o baie sănătoasă – minunată! –, mai ales că ne părea apa destul de caldă şi, inspirată de acest documentar, m-am apucat de wild swimming şi voi încerca să îl practic cel puţin 1 dată pe lună, timp de cel puţin 1 an. 

 

Baziaş este prima localitate pe unde intră Dunărea în ţară – micuţă şi foarte autentică. De aici, sunt 2 km până unde borna „1075” anunţă numărul de kilometri rămaşi până la vărsarea în mare. Am fost onorată să vâslesc pentru prima dată pe „Dunărea pură”, cum îmi place să o numesc. A fost cea mai caldă zi din câte am petrecut pe apă de când m-am apucat de rafting şi caiac. Mi s-a făcut un pic rău, însă a meritat să văd şi Balta Nerei, cu tot cu cormoranii, lebedele, egretele ei... din păcate, însă, plină de bidoane aduse pe tot cursul Dunării. (Nera se varsă în Dunăre de pe malul sârbesc şi formează cea mai tânără deltă neoficială a Europei – o bucăţică din această Deltă se găseşte şi în România şi, la ieşirea din Socol, în golfuleţ, priveliştea este înfiorătoare.) Am înţeles că au mai existat acţiuni de curăţare în zonă, însă gunoiul reapare. Am trimis o petiţie Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor – să vedem ce se întâmplă. Zona este extraordinar de frumoasă şi toate vietăţile merită să încercăm să avem grijă de ele!    

 

O ultimă surpriză a fost Tricule, cetatea medievală cu trei turnuri de la Dunăre (pe lângă Sviniţa). Doar două turnuri sunt mereu vizibile, baza celui de-al treilea zărindu-se doar când nivelul apei este foarte scăzut.

Ce m-a surprins neplăcut?

Auzisem de Tunelul Iubirii din Obreja... fusese în trecut inclus pe una dintre listele „minunilor nedescoperite ale Europei”. Ei, vremurile acelea s-au dus. Localnicii, foarte de treabă, ne-au indicat o parcare la ieşirea înspre Glimboca, apoi trebuind să apucăm pe primul drum la dreapta. De la un punct, am preferat să ne deplasăm pe jos şi nici măcar nu am băgat în seamă calea ferată – într-atât de neglijată a ajuns. Şi cam aşa arată acum tunelul. L

 

De Trei Ape şi Lacul Gozna am aflat de pe Trover – canalul media pe care l-am iubit cel mai mult şi care s-a închis în august, ca urmare a efectelor dezastruoase pe care minunăţia de pandemie a avut-o asupra turismului, pe plan global –. Frumoase lacuri, dar atât de multă lume ce campa acolo, că am avut o senzaţie de „vreau să evadez”. Ne-am uitat, nu am zăbovit. Călătoria noastră, în fapt, a început cu o suprarezervare pe care cei de la cazarea din Văliug o făcuseră, conducând la schimbarea planului nostru de călătorie. Cu toate că se scuzaseră şi răscumpăraseră, am luat-o ca pe-un semn bun, căci nu mi-ar fi plăcut să stau în aglomeraţia din Văliug.  

Din Parcul Naţional Cheile Nerei - Beușnița, pe care de mult îmi doream să îl explorez, a trebuit să facem cale întoarsă. Se pare că şi mulţi alţii avuseseră aceeaşi dorinţă şi spaţiul – cel puţin, pentru parcare – era mult prea îngust şi limitat.  

Mai mult, comercialul de la Statuia lui Decebal e îngrijorător. La fel cum m-am întristat să văd că unul dintre restaurantele unde prânzeam de obicei în iubita mea Orşova se închisese. Nu am stat prea mult pe acolo, eram oricum încă departe de casă, contracronometru. Şi pe peste tot – foarte multă mizerie (de apă am spus; însă, şi pe uscat, situaţia era la fel). Mi-e greu să înţeleg de ce oamenilor nu le place curăţenia şi nu sunt dornici s-o păstreze.

  

Ce a rămas neschimbat?

Cu toate că zona s-a comercializat şi accesul spre Cascada Bigăr nu se mai face oricum (ceea ce nu se aplica în urmă cu 7 ani când am văzut-o pentru prima oară), căderea de apă este la fel de frumoasă, fascinantă şi liniştitoare. Noi am ajuns aproape de ora 21, încă mai era lumină şi lumea cam plecase. M-am bucurat că nu a fost distrusă de inundaţiile de la începutul verii, cu toate că au fost grave.  

 

A venit apoi surpriza de lângă Coronini. Nu numai că Cetatea Golubac („Golubăţ” în română) era tot fermecătoare (ultima oară o văzusem în ruine şi m-am bucurat că a fost reconstruită), ci am primit şi priveliştea de dimineaţă asupra stâncii singuratice din mijlocul Dunării: Babacaia. Multe legende s-au ţesut în jurul ei. Multe lupte s-au dus şi pentru cetate. În lupta cu timpul au învins ambele.

Relaţia mea cu Băile Herculane nu a fost niciodată strălucită; am considerat întotdeauna că potenţialul localităţii este mult mai mare faţă de realitatea proiectată turiştilor din zonă. Izvoarele – super-ocupate (oricum, anul acesta, parcă pe peste tot în ţară a fost aglomeraţie), centrul – învechit şi comunist... dar... cum urci, de pildă, de pe terasa Casei Lorabella /actualmente, Dimitrios - n.m. 16.04.2024/, Cerna este minunată şi starea de linişte sufletească pe care mi-a dat-o... hmmm... am întâlnit-o în puţine locuri. De pe Platoul Coronini se vede fain toată aşezarea. 

O sugestie de-o cazare faină?

Oravitza Inn din... Oraviţa! J Am plătit 112 lei/camera dublă – foarte comodă şi cu foarte mult bun gust decorată. Proprietarul este foarte prietenos, foarte relaxat şi ne-a ajutat mult. Micul dejun, de pildă, se poate servi (prin comandă) chiar la pensiune, la tarif suplimentar.

Dar de-o masă faină?

Am căzut toţi trei de acord: cea mai bună masă a călătoriei am servit-o la Pensiunea Alexandra din Divici. Ne-au plăcut şi cadrul, priveliştea asupra Dunării şi Veliko Gradište de pe malul sârbesc. Ne-au plăcut amabilitatea personalului, inovaţiile din meniu şi... gustul.

Ce-aş explora mai mult?

Chiar dacă pe lângă (şi pe!) Dunăre mă voi reîntoarce, căci magia e-acolo, în Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei e ceva ce mă cheamă – în stânci şi-n repezişuri.

Vara aceasta – contrar aşteptărilor – a fost cea mai frumoasă vară din ultimii (mulţi) ani. Am redescoperit vara, am trăit-o cu pasiune. Dincolo de zilele prea călduroase ori de cele mult prea ploioase, de insolaţiile mai mult sau mai puţin grave, a fost minunată vara asta. Sper că şi a voastră! J

Îi spun „rămas bun”! Îmi va fi dor de ea! ♥