Despre fluturi căzuţi • Episodul 2

Se pare că, din momentul în care pun piciorul în afara ţării în acest an, încep întâmplările mai bizare. O voi lua uşor, cu menţiunea că finalul nu este aşa cum v-aţi aştepta.

A început totul chiar cu podul de la Ruse. Am stat răbdători să ne aşteptăm rândul la trecere. A fost peste o jumătate de oră.

Uitaserăm de intrarea în Schengen – eu, una, nu cred în nicio delimitare instituită de nicio „autoritate”, însă nu de asta vreau să mă leg, ci de faptul că arătau tare aiurea, ca nişte orăşele-fantomă, fostele vămi.

Aşadar, cu toate întârzierile de pe parcurs şi cu drumurile din Bulgaria care păreau să se fi deteriorat faţă de anul trecut (şi fără Nero, îngheţata mea minune!), am ajuns la cazarea din Grecia pe la 04:30. :D

 

În Grecia au fost şi acolo incidente, nu grave, căci nu am atins încă punctul culminant, însă chestiuţe care pe mine mă miră [că de această dată toate întâmplările bizare şi potrivnice am reuşit să le percep ca observator].

De exemplu, de ce nu ai închide tu ochii la un check-out şi-aşa un pic forţat, la 11, dacă oaspeţii tăi te roagă să îi laşi o jumătate de oră în plus. Hai că nu erai de acord cu o jumătate de oră, însă măcar un sfert de oră de încuviinţai, îi mulţumeai şi pe ei cu o baie în mare şi-un duş după şi erai şi tu mulţumită să nu îi refuzi.

[Până la urmă, la Profitis Ilias am găsit şi duş pe plajă după o baie pe cinste şi ni s-au şi legat lucrurile, chiar dacă nici la restaurantul din apropiere nu am putut prânzi din prima.]

Că tot veni vorba de mâncare, a fost prima oară când am strâmbat din nas la un restaurant grecesc [ador bucătăria lor! în fapt, eu pentru deliciile culinare merg în Grecia]. Nu credeam că se poate aşa ceva, dar uite că se poate! Mai apoi, când nu mai primeşti apă din partea casei ori când salata grecească vine fără feta, începi să îţi ridici întrebări cu privire la bunăstarea globală.

[Noroc de Sokolatopita, desertul cel mai bun pe care l-am gustat vreodată în călătoriile în Grecia, şi care a salvat masa!]

Apoi, dacă tot eram în apropiere, am zis să mergem şi noi la Capela Sf. Gheorghe din Kavyli. Surpriză mare, era în cadrul unui soi de unitate militară.

[Aşa că, ne-am zis, simţind o grămadă de ochi aţintiţi asupra noastră şi soarele arzându-mi pielea prin haine, că mai bine mergem noi frumos în Turcia. Dacă ajungem...] 

 

Ajunseserăm la o oră cât de cât decentă să prindem luptele de după-masă în soarele mai domol parcă (era doar o iluzie) din Edirne. În realitate, ne ardea.

Iată-ne la Kastanies, punct de trecere dintre Grecia şi Turcia prin care ne fâţâiserăm de mai multe ori. Cel mai important, însă, era acelaşi cu cel ales cu un an în urmă, circulam cu aceeaşi maşină, aceleaşi acte, aceeaşi traducere în limba engleză, direct efectuată pentru firma lui Marcel şi semnată de el.

Cum ştampilele-s o raritate acum şi actele-s valabile şi fără (explică asta la graniţă), era în ziua aceea un vameş şef tare plin de zel, care, în absenţa unei traduceri în turcă şi/sau a unei ştampile, ne-a făcut ce nu am mai păţit vreodată: ne-a dat „retur” în Grecia. Sfios, unul dintre vameşii care vorbea un pic de engleză, ne-a sfătuit să mergem la Kapıkule, explicându-ne că următoarea zi vom fi putut trece şi pe la ei, dar atunci era imposibil.

Trecând peste ideea că ai fost respins (impropriu spus) de către una dintre ţările care-ţi sunt dragi peste poate sau că nu ţi-ar fi fost greu să rogi să ţi se facă traducerea procurii în turcă, peste tot în lume sunt foarte multe reguli ce se ţin de-un fir de aţă şi se aplică după cum bate vântul.

Oricum nu cred în ele, aşa că nu am plâns şi nu mi-am smuls părul din cap. Am revenit în Grecia, apoi, prin Bulgaria, am pornit-o spre Kapıkule.

 

Daţi retur?

Nu eram singurii.

Un cetăţean de origine turcă, ce trăia de mult în Germania, ne însoţea. Nu reuşise să găsească un drum spre Kapıkule şi ne-a întrebat dacă poate să ne urmeze. Bineînţeles! Noi am urmat localitatea din partea bulgară. Am înţeles că soţia lui îi făcuse procură şi o avea doar în germană. Nu era chip să îl ajut, eu nefiind autorizată pe această limbă. Nici nu o vorbesc, însă o înţeleg.

L-am sunat pe tata. Zic: „Nu e bună procura.” Tata: „Cum nu e bună? E la fel cu cea de anul trecut.” Eu: „Vor ştampile, inclusiv pe procura în română.” Tata: „Păi, le spui că la noi nu se mai folosesc obligatoriu ştampile de firmă.” Eu: „Era menţionată pe procură până şi treaba asta. Am plecat de acolo. Ne-au dat retur.” Îmi zburdau variante prin minte. Era, totuşi, sămbătă după-masă târziu. [Parcă toate se întâmplă sămbătă după-masa târziu!] Ce să mai deranjez oameni? M-am pus frumos şi am refăcut traducerea, în parcarea unei benzinării, în timp ce încercam să îi explicăm domnului din Germania că facem 5 minute pauză, că nici benzină nu mai aveam să ajungem la celălalt punct de frontieră.

Pe telefon nu a mers, dar mi-am amintit că aveam laptopul cu mine! M-am rugat să mă ţină bateria şi i-am dat bătaie! Apoi, m-a străfulgerat un gând: „micuL, nu poţi întreba la benzinărie dacă nu au cumva o imprimantă?”

O întâmplare ce-i, mai degrabă, demnă să fie menţionată în „Despre fluturi”: aveau imprimantă, am trimis traducerea pe e-mailul domnului, a tipărit-o, Marcel a venit cu ea. „Mica, nu a vrut niciun ban.” Îngerul nostru!

Ajungem şi la Kapıkule, într-un final, după ce trecem de partea fantomă bulgărească. Cozi mari! Ne încurajăm cu domnul din Germania; la final, drumurile noastre se despart; nimerim la ghişee diferite. Trecem fără să se pomenească măcar cuvântul „procură”, la o frontieră unde vameşii nu se identifică cu rolul, ci lasă copiii să apese pe ştampile când e să le vizeze paşapoartele părinţilor. Sunt sigură că şi domnul din Germania a reuşit să treacă!

În curând, Edirne ne va fi urat „bun venit”. Iar başpehlivanii-şi vor fi continuat luptele. Până la ultima. 

 

Pe ultima, se pare, o prindeam şi noi. Era şi cea mai importantă în sufletul nostru. Lupta Gürbüz, preferatul nostru încă de la prima ediţie la care participaserăm la Kırkpınar.

Oponentul său, Aktürk, era un luptător tânăr, de care nu mai auziserăm. Dar foarte ambiţios! Urmăream lupta de mult peste o oră, de dinainte să înceapă păţania cu returul şi regândirea accesului în Turcia.

Aveam bilete cumpărate pentru sămbătă şi duminică. Povestea era simplă: mai era lupta, urma să mergem şi noi la arenă. Aşa am apucat noi să parcăm, să fugim cu telefonul în mână pe câmp, până la porţi, cât urmăream lupta.

Acolo era, se pare, partea mai grea. Marcel, brunet, bătut de soare şi cu barbă, intră fără problemă. Pe mine mă opresc. Deh, ies în evidenţă dintr-o mie! Încerc să le explic (în toată nebunia din acest an, m-am apucat şi de turcă) în zadar că am bilet… nu am cu cine… „Adică vreţi să îmi spuneţi că am venit tocmai din România să îl văd pe Gürbüz luptând şi nu pot?” ... „Lütfen!” [lipsă totală de răspuns, cu care nu sunt obişnuită de fel în Turcia şi care mi-a lăsat un pic de gust amar]

...şi dacă nu intrăm pe uşă, merge sigur pe fereastră. Altă poartă. Nu mai sunt politicoasă, nu mă mai uit, merg ţintită spre unde mă interesează. Până la urmă, stă totul în atitudine, cam asta încearcă Marcel să îmi spună.

Ne aşezăm. Urmărim. Trec vreo 3 minute. Încerc să îi fac un film lui tata, să vadă o bucăţică din luptă şi că am reuşit să ajungem – şi pierd momentul şocant al eliminării idolului nostru şi al celui mai iubit, probabil, başpehlivan al epocii moderne.

Suntem trişti, dar şi obosiţi şi înfometaţi. Aşa că ne răsfăţăm măcar la restaurantul nostru preferat din Edirne, cu un Virgin Mojito. 

 

A doua zi de abia am apucat să mergem să schimbăm din dolarii care ne mai rămăseseră din Egipt. Tot mai greu este să parchezi în Edirne, am sesizat înrăutăţirea de la an la an. Adevărul este că nici nu mai ştii cum au împărţit oraşul în parcări, sunt locuri ce crezi că-s curţi ori spaţii publice şi... când colo, se plăteşte. Aşa am păţit în apropierea biroului de schimb valutar.

Am lăsat maşina într-un spaţiu larg, deschis, pe care nu l-ai fi bănuit de alte funcţionalităţi (eram singurii de acolo!). Vine la noi, însă, un tip înalt şi ne cere bani de parcare! Când îi comunicăm că nu ştiam că este parcare şi că nu vom rămâne acolo, mai că nu ne trânteşte uşa maşinii, vizibil enervat că l-am deranjat de sub umbreluţă, la 38°C.

Cu siguranţă, nu este comportamentul primitor cu care am tot fost obişnuiţi în Turcia.

 

Şi, de final (ciudăţeniile continuă în Europa Centrală şi de Est), am fost şi noi victima unui furt în Bulgaria, în linie cu ce scriam mai sus. Foamea este mare, noi – tot mai ursuzi şi ţâfnoşi. În loc să fim uniţi şi să le râdem în faţă, de genul „Nu vă va ieşi nimic din ce plănuiţi!”, autointitulaţilor „mai mari ai lumii”, noi ne coborâm la chestii din astea mici, la mojicii, fără a ne gândi că poate cel de la care furăm a venit cu ultimii bani în vacanţă. Şi-a dus şi el copilul la mare.

Aşadar, fiţi cu ochii în 4. Nova Zagora, OMV (nu sunt deloc fană, însă ne-a ieşit în cale şi aveam nevoie de o toaletă curată). O apă şi o cafea au costat, pare-se, o mică avere. Cam de zece ori cât făceau. Am observat la Ruse, înainte de a trece podul, când bucuria că Marcel mi-a găsit îngheţată Nero a fost înlocuită de tristeţe.

Eu nu aş face niciodată asta. Cum pot să o facă alţii?

Cred că pe asta se şi bazează păcăleala. Banii ni i-am recuperat (am scris direct OMV-ului mare), însă gestul a rămas, cum vor rămâne toate din acest episod. Chiar azi am descoperit că un alt român a fost păcălit cam în acelaşi fel cu doi ani în urmă, în acelaşi loc. Deci, se cunoaşte şi se închid ochii. Apoi, ţi se spune că a fost o „eroare tehnică”, aşa cum multe despre care ştim clar, ca lumina zilei, că există sunt trecute cu vederea.

 

 

Impactul lor se va estompa, însă parcă ceva mic, aidoma unui firicel de mac, va rămâne în suflet, ca rod al dezamăgirii.

Totuşi, nu am cum încheia altfel decât într-o notă idealistă: cred în continuare în dragostea ce ne leagă pe toţi. Voi crede mereu. ♥