Despre fluturi | Episodul 22

De Bosnia încă nu ne-am despărţit. Iar în Travnik mai fuseserăm. Acum mergeam trimişi de prietenul nostru Karlo să încercăm mâncarea la cea mai faimoasă cevapcerie (un restaurant cu mici bosniaci) din ţară (eu am mâncat salată şi kajmak, iar setea mi-am potolit-o cu unul dintre cele mai bune sucuri de piersici băute vreodată). Ce mai era nou în acea zi cu iz de magie?

O cofetărie tradiţională. Ce-i drept, în Travnik mâncaserăm mereu triumfal. De data aceasta a fost mai mult. Ca una dintre cele mai conservatoare aşezări din Bosnia şi Herţegovina, nu ne-a fost greu să înţelegem cum de spaţiul era ataşat, practic, moscheii mari din centru.

Am fost primiţi de acea dată cu prietenie, proprietarul (şi cofetarul, în acelaşi timp) stând, în ciuda programului intens, la o poveste cu noi, discutând despre procurarea ingredientelor locale şi împărţind ponturi.

Serviserăm cea mai bună baclava a vieţii noastre, cu arome ascunse de prune-n foi.

Cum unei zile magice (motivul va urma) nu-i şade bine altfel decât strălucitoare după picuri şi nori, urma să inspirăm prospeţimea Bosniei de după ploaie. Plecaserăm fără amendă de la cevapcerie; chiar şi poliţiştii râseseră! Este greu să parchezi în Travnik.

Atât de bine s-au legat toate, de am ajuns să vedem chiar şi Pliva Vodopad (Cascada Pliva) pe lumină. Şi să începem să ne amintim... ♥

Unul dintre cele mai faine sentimente din călătoriile noastre a fost să adorm fix lângă râul meu preferat, Una.

A fost şi cu nişte coincidenţe interesante.

Ei, şi la această cazare am cunoscut o domnişoară ce s-a purtat minunat cu noi şi pe care am ţinut să o îmbrăţişez tare la plecare. Încă ţinem legătura.

Ştiţi ce am uitat, cu toate ce s-au petrecut? Să îl pomenesc pe omul tare de treabă de la cazarea minunată din Ključ, care, cu toate că deţinea multe din afacerile orăşelului, era foarte aşezat. A fost prima persoană care ne-a lăsat să ne exersăm roll-ul în piscina lui. Sana era mult umflată; aşa, a fost win-win.

Ne-am nimerit la un restaurant ce-mi făcuse tare de tot cu ochiul, pe bună dreptate. Mâncarea a fost fenomenală! Acolo am fi şi stat (în apropiere de Bosanski Petrovac) dacă nu ne-am fi hotărât să dormim lângă Una (asta-i încă o păţanie faină de care uitasem). Şi se face că ajunge la masa noastră un copilaş tare simpatic. De abia se ţinea pe picioruşe, însă părea ambiţios. Părinţii lui au intrat în vorbă cu noi, sperând să nu ne deranjeze energia lui, însă noi le-am spus că îl îndrăgim tare. Am aflat că îl cheamă Vuk („Lup”). 😊 Iar când tatăl lui a aflat ce mult iubim Bosnia şi Una şi că ne dăm cu caiacele, a început să ne facă tot felul de sugestii. Datorită lui am ajuns, printre altele, la izvorul Krušnicei, mai mult un izbuc, ce ne-a impresionat pe amândoi. Pentru că în asta constă frumuseţea de a avea încredere în oameni şi de a-ţi plăcea să-i ai aproape!

Ce este frumos? Că ne reîntâlnim cu prietenii noştri Sanja şi Dzana călătorie după călătorie în Bosnia! Acum ni s-a alăturat şi Umma, mezina lor. Un copil absolut adorabil, cu care am o legătură specială.

Între noi nu s-a schimbat nimic. Sunt la fel de drăguţi, de primitori, ea are soluţii pentru orice. Am ajuns să ne dăm cu caiacul pe Râul Klokot şi să vedem castori şi ţestoase, iar, în ultima dimineaţă din Bosnia, după zile cu frig, ploi şi nivel crescut al Unei, el a venit cu micuţa lor şi cu barca pe râu.

A fost fain tare, ne-am dat pe un traseu nou, cu începere din chiar centrul oraşului Bihać. A fost plin de cascade şi căscăduţe. La ultima dintre ele, cea mai spectaculoasă, am făcut şi noi un film. Din dronă.

În secundele următoare însă, drona nu s-a mai întors...

Ce nu am făcut?! Am oprit în mai multe locuri şi băieţii s-au dus să cerceteze împrejurimile pe uscat cât eu am stat cu Umma să păzim barca.

Nu primeam deloc niciun semnal de unde s-ar fi putut găsi drona. Însă nu am renunţat. La Zagreb eram aşteptaţi cu drag şi ne simţeam tare prost că urma să întârziem.

La un moment dat, a trebuit să ieşim de pe apă, să ne dezechipăm şi să ne despărţim, căci şi Sanjin avea programul lui.

Noi ne-am reîntors la căutat. Nu ştiu cât a durat întreg procesul; cred că peste 4 ore am încercat să găsim drona pe ambele maluri ale Unei. Marcel era supărat şi îl înţelegeam; de abia o cumpărase. Cea pe care o scăpase în apă cu o jumătate de an înainte în Cheile Corcoaia nu mai funcţiona aşa cum trebuie.

Începusem să citesc pe forumuri despre modelul de dronă respectiv şi înţelegeam că avea o eroare pe care o tot dădea – exact ce păţiserăm noi: nu o puteam localiza după ce semnalul se întrerupsese.

După tot ce încercaserăm, i-am sugerat lui Marcel să mai încercăm într-un ultim loc. Îmi părea mie că locul în care se întrerupsese semnalul (şi pe care ni-l arăta ca şi coordonate) semăna, după ce am introdus pe hartă coordonatele, cu locul celui mai spectaculos element de pe râu din acea dimineaţă.

Marcel mi-a spus ceva ce nu voi reproduce aici. Însă urma să se petreacă de găseam drona.

Am nimerit în mijlocul unei petreceri de familie, însă oamenii ne-au primit bucuroşi. Am reuşit să le explicăm situaţia noastră, apoi drumul a fost deschis spre câmpul de porumb. Am mers noi ce-am mers, am căutat, am cercetat şi, când eram pe punctul de a abandona, Marcel s-a întors şi... a dat peste dronă, agăţată de o tulpină.

Totul ne-a venit apoi alene, cum se petrec lucrurile după ce-n drumul tău dai peste miracole. Iar Maya şi Pauli ne-au primit cu dragoste şi bunătăţuri chiar de am ajuns târziu şi am stat puţin. Pentru că prietenii adevăraţi ne înţeleg întotdeauna! ♥