Despre fluturi | Episodul 23

Pe 2 iulie, pe o căldură fantastică, cu noi prinşi între bicicleala anuală de la Plaiul Foii şi căutat deja teren, se năşteau Răcuşorii. Şapte. Toţi sănătoşi, activi şi Kara liniştită. Linu – neliniştit. Iar fetele, cu sentimente împărţite. Teo – să nu audă de ei. Pi şi Piti – neutre. Zo şi Griuţa – dornice să ştie ce se întâmplă şi să ajute.

Au crescut pe nesimţite parcă, nici nu ştiu dacă am apucat să ne bucurăm aşa cum ne-am fi dorit de ei, iar fetele erau micuţe, la 4 luni şi jumătate, ceea ce explică sentimentele contradictorii. Cu toate acestea, la puţin timp după ce micuţii au început să umble prin casă, am găsit-o pe Teo jucându-se sub canapea cu toţi 7. ♥

 

Cu inima un pic strânsă, însă cu încredere, am plecat la Kırkpınar, ediţia 662, lăsându-i pe cei mici în grija tuturor pisoilor din casă şi a lui tata.

Încă de la început, atmosfera a fost deschisă. În a doua zi, pentru că în drum spre Edirne tot timpul facem opriri, una dintre ele a fost la Canionul Emen. Ştiam că nu îl putem parcurge pe tot, dar ne-am dorit să îl vedem!

Am dat peste un cuplu de români cu un puşti simpatic. Am împărţit cărarea pentru o bucată. Am mai dat peste oameni faini, mulţi, şi am concluzionat că energia locului era minunată.

 

A urmat Grecia. În căutarea unei cafenele locale, am ajuns în Drama. Şi nu ne-a părut rău. Plin de apă-i acest orăşel (chiar şi bananieri am văzut!), de voie bună şi de mâncare aşişderea. Încă de la masa luată la un restaurant de familie, ni s-au dat explicaţii cu privire la bucate, sugestii privind una dintre specialităţile dulci ale locului, iar, la final, nota de plată a fost foarte mică.

 

La Xanthi am ajuns pentru că mă inspirase cazarea! Nu numai că nu m-a lăsat baltă intuiţia, ci proprietara ne-a aşteptat chiar dacă am ajuns aproape de miezul nopţii, dându-ne mai multe indicaţii şi un mult râvnit loc de parcare. De dimineaţă, am înţeles farmecul localităţii şi străduţelor acelora înguste, care duceau înspre privelişti de vis, ca aceea cu care ne desfătam la cazarea noastră.

 

Aş fi zis că-s mai multe fapte de omenie de povestit din Turcia. Poate că nu fix la acea ediţie de Kırkpınar.

Cu ce am rămas? Am descoperit un restaurant, şi ce mai restaurant! Deschis de puţin timp, le era practic necunoscut locuitorilor şi vizitatorilor din Edirne. Noi am ajuns la el fiind cazaţi în clădirea alipită lui.

Bucatele – fabuloase; băuturile – aidoma. Oamenii de acolo – inimoşi, glumeţi, minunaţi!

Acum, la 2 ani după ce am dat de el, tot acolo cinăm în fiecare seară cât suntem în prima capitală a Imperiului Otoman. Între timp am aflat şi că toată mâncarea rămasă o dau pisicilor şi căţeilor fără o familie fixă.

♥  

 

Nu ştiu cum face, se dă peste cap, însă nu trece aproape nicio călătorie prin Bulgaria în care să nu îmi găsească Nero, îngheţata pe care o iubesc. Uneori se întâmplă fix înainte de graniţă! ♥

 

Din când în când, îi promitem lui Gri o zi doar în 3, în amintirea zilelor din trecut [voi detalia în noua carte pe care v-am povestit că o scriu; pentru moment, însă, puteţi înţelege şirul poveştii de pe https://www.pawgirl.ro/]. Apoi, îi punem hamul, intră în rucsac şi începe aventura. Se mai opreşte din tors când ajunge acasă. Ziua aceea de iulie a fost tare strălucitoare şi reuşită, cumva, de la un capăt la altul. Am fost în rezervaţia de stejari de lângă Cristian, apoi s-a întâlnit chiar cu unchiul şi mătuşa ei, fraţii lui Linu, pe la care promiseserăm că trecem pentru a ne juca un pic.

 

Începutul lunii următoare venea cu multe ocazii în care am fost împreună cu dragele noastre Maya şi Pauli. Sfârşitul verii din acel an le are acolo, în centru, de la dulciuri împărţite, seri pe deal (nu doar una!), râsete în canoe cu tot cu ploaia de apoi, cine împreună, apoi tristeţea despărţirii. Momentele petrecute împreună sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt atât de rare! Dragostea, însă, ne face să re revedem mereu!

♥