View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 25 November 2013

Barra şi cel mai frumos zbor



Să ajung în Hebridele Exterioare a fost una dintre cele mai mari dorinţe şi uite că acum o lună şi jumătate (cam aşa :)) s-a împlinit.
video
S-a pus de multe ori problema cum vom ajunge acolo, cu ce ne vom deplasa după ce vom fi ajuns acolo şi cu ce ne vom întoarce de acolo. Oricât de mare nebunie ar părea să colinzi o ţară ca Scoţia doar cu un cort în spinare, la început de octombrie, fără garanţia că vei avea norocul să faci slalom cu succes printre ploile şi vânturile din zonă şi bazându-te pe transportul în comun, zborul unic spre Barra nu se putea rata. Cu o aterizare ca nicio alta în lume, pe o plajă cu nisip alb, se părea că zborul către una dintre cele mai sudice Hebride Exterioare avea să fie o experienţă în adevăratul sens al cuvântului.
Unde mai pui că era şi ziua mea onomastică şi că dădusem doar 40 de lire pe zbor (cu bagajul de cală inclus)... Aşadar, după ce petrecusem o seară ploioasă, dar foarte plăcută în Glasgow, oraş care m-a uimit prin atmosfera puternică de „colonial”, marcată de aliniamentul străzilor, de aleile înfundate dintre ele şi de prezenţa foarte multor persoane de culoare (mai mult parcă decât oriunde altundeva în Scoţia), a venit şi dimineaţa plecării. Eu nu am fost niciodată o fană prea mare a zborului. Nu mi-e frică. Nici nu îmi place să zbor, dar nici nu îmi displace. E un rău necesar pentru orice pasionat de călătorii. :)) Dar când am dat piept cu ploaia, vântul şi mini-avionul de pe Aeroportul din Glasgow, trebuie să recunosc că mi s-au cam înmuiat picioarele. Am stat la poarta de îmbarcare atât de mult pe Facebook şi pe mail, că mi s-a terminat bateria, am continuat cu Kindle-ul, dar parcă nu aveam stare... iar când, după îmbarcare, am fost conduşi pe jos către avion, fiind rugaţi să ne ţinem pălăriile, şepcile şi/sau căciulile pentru că afară bătea „a wee wind”, mi s-a tăiat un pic răsuflarea. Eram atât de puţini pasageri... nici nu mai ştiu câţi am numărat... Iar copilotul era un tip foarte glumeţ care ne-a dat o fişă conţinând curiozităţi despre respectiva aeronavă şi ne-a spus că ne răspunde cu dragă inimă oricăror întrebări. Sincer? Am devenit o mică-mare familie ce plutea deasupra Atlanticului. Şi nu vreau să vă mai spun (sau poate că tocmai asta vreau!) cât de superb se vedea oceanul în rarele momente când întrezăream şi alte culori decât griul ameninţător al norilor. Trecerea pe lângă Insula Mull (din Hebridele Interioare) a făcut apoi să îmi scape un mare wow, căci priveliştea era fantastică şi ireală şi în momentul respectiv mi-am dat seama că îmi plăcea, în fapt, să zbor şi că ERA cel mai frumos zbor al vieţii mele. Cu cât ne apropiam de Barra, oceanul devenea mai verde, culoare care contrasta cu albul plajelor lăudate în întreaga lume. Aterizarea a fost una neaşteptat de lină şi, în urma recuperării bagajelor şi ajungerii în siguranţă la camping (Helen, proprietara, ne aşteptase la aeroport), am plecat să colindăm insula. Bine, gândul ne-a rămas mereu la cort pentru că vântul bătea mai tare decât l-am simţit bătând vreodată. Localnicii chiar glumeau cu noi, numindu-ne „curajoşi” şi spunând, mai în glumă, mai în serios, că nu vom mai găsi cortul în camping la întoarcere, iar Helen le răspundea zâmbind că suntem nişte transilvăneni rezistenţi (era inutil să încercăm să îi explicăm că Marcel îşi avea originile în altă regiune a ţării) şi că mai campaserăm în condiţii vitrege, în Islanda.
Trek pe Barra
Verdele fantastic al oceanului...
Dacă nu ar fi fost vântul ăla nebun, ar fi fost o linişte pe Barra... o linişte care ne-ar fi însoţit în întregul nostru trek până la Allasdale Beach / Seal Bay, unde cred că am văzut o focă (s-ar fi putut să fie şi o vidră, nu sunt 100% sigură). Dunele de nisip de acolo sunt fantastice şi contrastează cu relieful predominant stâncos al insulei, însă la o viteză atât de mare a vântului (să tot fi avut 80 km/h), nisipul acela te biciuie efectiv pe faţă şi îţi intră pe peste tot. Am admirat peisajele şi marea, ne-am salutat cu localnicii, toţi deosebit de inimoşi şi dornici de oaspeţi (o caracteristică de seamă a ospitalităţii galeze), am hrănit doi căluţi cu care ne-am împrietenit destul de tare şi... după cei 18 km parcurşi şi o vizită la singurul magazin de pe insulă, i-am spus lui Marcel „Simt că trebuie să intru şi să stau undeva, juma’ de oră, între patru pereţi, ca să mă liniştesc un pic după vântul ăsta nebun care m-a bătut toată ziua”. Inutil să vă spunem că expediţia noastră pe mare, cu caiacul, fixată pentru respectiva zi, nu a mai putut fi posibilă. Am ajuns la singura cafenea de pe insulă deschisă în respectiva perioadă a anului şi chiar am reuşit să prindem autobuzul spre partea de nord a insulei, într-un mod absolut întâmplător, căci nici chiar localnicii nu îi cunosc programul. Am avut noroc. De mai multe ori (şi cam sub semnul norocului urma să stea întreaga noastră călătorie)! De ce? Păi, cortul era la locul lui şi imediat după ce am ajuns, a început o furtună fantastică, care ne-ar fi udat pân’ la piele.  Noi însă ne-am folosit de facilităţile oferite de Croft 183 (bucătărie cu un fel de dining room unde am fi putut să urmărim şi filme, chiar şi Wi-Fi, totul pentru 12 lire/2 persoane/noapte) pentru a prepara cina. Apoi, după un mic plan pus la cale pentru a doua zi, am fugit într-un suflet la cort. Eram un pic obosiţi. Şi oricum, se aşternuse şi noaptea peste Barra.  
video

No comments:

Post a Comment