Culorile, ritmurile şi aromele Salvadorului

Ceva m-a atras mereu înspre aşezarea-colos din nord-estul Braziliei. Să fi fost oare cultura neagră, pe care o apreciez atât de mult, predominantă acolo în oameni, spiritualitate şi sunete?

Ce-i drept, făcusem deja cunoştinţă cu acestea din urmă, în Belo Horizonte, când am dat peste două dansatoare şi doi instrumentişti în chiar centrul capitalei Statului Minas Gerais. Am rămas acolo cu prietenii mei, fascinaţi de felul în care artiştii trăiau muzica şi m-am simţit pentru o clipă în Africa, şi nu în America de Sud!

La fel m-am simţit şi când – după un zbor foarte turbulent de la Rio de Janeiro la Salvador, pe care l-am prins la mustaţă –, am dat peste culoarele de bambus ce ne-au întâmpinat la intrarea în Bahia, cum îl numesc localnicii.

Bărbaţii de culoare foarte înalţi şi solizi pe care-i remarcasem în aeroport şi-au făcut apariţia în lumina dimineţii şi pe străzile din Pelourinho, astăzi centrul istoric al Salvadorului; în trecut – locul unde sclavii erau biciuiţi, căci aceasta este semnificaţia denumirii în portugheză. Am avut senzaţia – preţ de o clipă – că aud un dialect african ascultându-i pe respectivii bărbaţi vorbind între ei, într-atât de dură poate fi portugheza vorbită aici.

Era momentul să ne urmăm instinctele şi să începem explorarea oraşului, cu bune şi cu rele. Cu străzile lui murdare, cu aglomeraţia şi cu agitaţia care parcă nu mai conteneau, cu mult prea mulţii copii ai străzii, care erau probabil pentru totdeauna prinşi în cercul strâns al drogurilor.

Acel ceva însă care mă atrăsese în Salvador începuse să dea naştere unei fascinaţii pentru ceea ce însemna acest loc.

 

Acarajé-ul cel condimentat pe care l-am servit fără porţia de creveţi corespunzătoare – căci, deh, sunt vegetariană! – de la o bahiancă îmbrăcată în gigantica şi umflata rochie tradiţională a trebuit stins cu apă de cocos, pe care am sorbit-o pe nerăsuflate dintr-o nucă gigantică, cu al cărei miez m-am delectat apoi. Călătoria printre aromele Salvadorului avea să continue apoi cu răcorosul açaí, fruct servit congelat, mărunţit, într-o combinaţie numai bună de savurat cu o porţie mare de nuci şi de seminţe. Aveam, într-un final, să ajungem în Mercado São Joaquim, unde multitudinea de fructe şi de legume exotice a fost completată de ciudatele ingrediente (cozi, oase şi diverse organe de animale) pe care nu le-am bănuit vreo clipă că ar fi de folos în bucătăria cuiva, ci mai degrabă în magia şi credinţele pe care negrii le aduseseră cu ei pe tărâmul sud-american atunci când fuseseră forţaţi de către negustori să îşi lase în urmă Africa mult iubită. Eram doar doi albi în piaţă, iar eu eram singura blondă. Privirile erau toate aţintite asupră-ne, îmi amintesc cu plăcere că un domn mai în vârstă îmi dedicase chiar şi o poezie, inventată în răstimpul cât îi vizitasem standul plin de fructe de jaca.

 

A venit apoi rândul unei demonstraţii de capoeira în Piaţa Terreiro de Jesus. Şi poate că m-ar fi încântat această tehnică de luptă, deghizată în dans de către sclavi, pentru a fi lăsaţi să o practice, dacă nu mi s-ar fi părut că cei care o practicau acolo ar fi făcut-o mai mult decât doar în scop material. Recunosc, am rămas cu un gust amar, însă în curând culorile şi calitatea lucruşoarelor – în mare parte handmade – vândute în Mercado Modelo m-au acaparat şi mi-am făcut provizii: o pereche de săndăluţe pe care mi le-am „proiectat” singură, tablouri în culorile tradiţionale şi tari ale Salvadorului, iar iubitul meu şi-a procurat chiar un instrument muzical deosebit de reprezentativ pentru zonă, ale cărui sunete „nisipoase” îmi aduc de fiecare dată aminte de plajele din Bahia.

 

...cum aş fi putut oare uita apusul atât de intens şi de portocaliu de la Porto da Barra? Sau plajele de pe Insula Itaparica din apropiere, unde palmierii, hamacul şi un suc proaspăt de maracuja erau ingredientele suficiente pentru o după-amiază perfectă în valurile Atlanticului. Şi dacă tot acest mix de culori m-a lăsat dorindu-mi şi mai mult, aceasta s-a dovedit a fi scuza perfectă pentru a vizita Museu Afro-Brasileiro, care, în afara completării paletei, m-a fascinat prin intensitatea obiectelor expuse şi mi-a răspuns la multe întrebări privind spiritualitatea, obiceiurile şi felul de a fi al negrilor din nord-estul Braziliei.

 

Aveam oare o privire de ansamblu complexă asupra a ceea ce reprezenta Salvadorul? O ultimă plimbare în Fort mi-a permis să admir oraşul căruia urma să îi spun a doua zi „rămas bun”, tot în lumina apusului. Mi-am dat seama că mă îndrăgostisem din nou de un loc, singurul de care eram cu adevărat legată după cele trei săptămâni petrecute în Brazilia. Şi era pentru prima oară de când decolasem din Lisabona că mă simţeam ca şi cum nu m-aş fi îndurat să plec...