View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 21 July 2014

5000 km+



A venit şi rândul ultimului articol de pe blog despre Iran, în limba română. Sunt aproape 3 luni de când m-am întors şi amintirile par atât de îndepărtate, surprizător. Însă atât de apropiate de inima mea.
Uneori, retrăiesc frânturi, revăd culori, şaluri, feţe, gesturi... şi mă bucur de aceste momente. Simt că probabil am rămas cumva acolo, aşa cum o fac atunci când încep să ţin la ceva şi îmi protejez sentimentele investite printr-o prezenţă invizibilă, dar ştiută.
Palangan, izolat & greu de atins
Am avut mari semne de întrebare legat de cum ne vom transporta în locaţiile împrăştiate sfidător pe harta pregătită cu grijă. Aveam un singur gând care mă alina, incursiunea în Georgia şi-n Armenia, ca un fel de iniţiere în Asia Centrală, care mi-a demonstrat că se poate şi că – deşi uşor să rămâi pe vreundeva fără un mijloc de transport către locaţia ta următoare – nu vei rămâne niciodată fără un acoperiş deasupra capului. Mai exact, mă bazam mult pe mărinimia oamenilor. Da, poate fi riscant când călătoreşti prin ţări care nu fac parte din destinaţiile comerciale ale momentului. Nu ai cum rezerva, nu ai cum te interesa, singura variantă este să te bazezi pe relatările celor care au parcurs trasee asemănătoare cu al tău. Te convingi de ritmul călătoriei tale şi de cât de uşor sau de greu va fi să îţi găseşti piesele basmului tău în bucăţele doar la faţa locului. Fiorii acestui joc de-a detectivii sunt unii dintre cei mai plăcuţi pe care i-am experimentat şi cred sincer că asta iubesc eu cel mai şi cel mai mult la călătorii, nu atât destinaţia, cât drumul.
Să trecem la subiect! Ce am folosit?
Yazd-Isfahan, cu autocarul
Autocare. În principal, VIP, pe la începutul călătoriei noastre. În fapt, agenţiile de transport cam biletele acestea se şi străduiesc să le vândă străinilor ce vizitează Iranul. Pe ce se bazează? Pe faptul că stai confortabil, cu picioarele ridicate şi cu spătarul lăsat, că ai aer condiţionat, că primeşti (şi ce mă mai bucuram, ca un copilaş, amintindu-mi întrucâtva de autocarele din Argentina unde se întâmpla acelaşi lucru!) un pacheţel cu biscuiţi, napolitane, suc neacidulat, că ai apă (rece!) la dispoziţie pe toată durata drumului. Probabil că toate acestea te ajută, în cazul unor călătorii de 576 km, cum a fost drumul dintre Shiraz şi Kerman, şi care a durat puţin peste 8 ore şi jumătate, iar preţul este unul infim, undeva pe la 29-30 lei. Însă, când nu ai de ales (iar eu chiar eram curioasă şi îmi doream să experimentez şi reversul medaliei), optezi pentru autocarele tradiţionale. Şi diferenţa nu este foarte mare, întrucât şi aici primeşti pacheţel (e drept, unul mai mic), însă curiozitatea de a-l desface şi de a descoperi ce conţine se situa în cazul meu la aceleaşi cote. Lăsând gluma la o parte, parcurgi aceleaşi distanţe în scaune totuşi comode şi în autocare totuşi curate (şoferii au mare grijă de ele) şi plăteşti un pic peste jumătate din preţul pe care l-ai plăti pentru VIP. Se găsesc pentru orice ore şi sigur, oricând te-ai duce la autogară, găseşti o soluţie pentru a te deplasa din punctul A în punctul B. 
Taxi shared. O mai veche cunoştinţă din Georgia şi Armenia, cu toate că mă aşteptam ca această metodă de deplasare să fie mai utilizată în Iran. Nu este, probabil pentru că sistemul de transport cu autocarul este într-atât de bine pus la punct. Cum se face? Te duci în pieţe/locuri cunoscute, în general mai la marginea localităţilor, de unde pleacă astfel de taxiuri. Găseşti un şofer, negociezi cu el, vezi dacă mai are doritori şi, în momentul în care taxiul se umple, aţi plecat. Iar costurile pe maşină se împart între toţi pasagerii. Mi-a plăcut din prima clipă să merg cu shared taxi pentru că, de obicei, este folosit doar de localnici şi ai ocazia, astfel, încă o dată, să îi studiezi şi înţelegi up close and personal. Să îţi faci prieteni, să înţelegi cultura poporului în mijlocul căruia te găseşti, să vezi cât sunt de vorbăreţi, săritori sau, din contră, nepăsători şi reţinuţi. Te poţi aştepta să plăteşti în jur de 15-25 lei pe un loc într-un astfel de taxi, în funcţie de distanţe. Nu primeşti pacheţel, însă în Iran sigur te vei delecta cu bunătăţi locale, prin mărinimia tovarăşilor de drum.
Shiraz-Persepolis, cu taxiul
Taxi. Vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că mă gândeam că voi merge mult mai mult pe jos în Iran. Realitatea a fost că nu cred că m-am plimbat mai mult cu taxiul în vreo altă ţară în care-am fost. Sunt rapide, curate, te deplasezi fără mari bătăi de cap într-o ţară cu oraşe şi distanţe imense. Cunoşti mulţi oameni, râzi de cele mai multe ori cu ei, mai sunt şi momente (foarte rare) când te enervezi un pic din cauza barierelor lingvistice şi culturale care vă blochează comunicarea, dar îţi revii repede. Pentru că este ca într-un carusel şi ca să te dai în el nu plăteşti decât vreo 3-4 lei/cursă, în general, şi pentru curse înspre autogări, care-s la ieşirile din oraş, în jur de 7-8 lei. Cel mai mult îmi amintesc că am plătit pentru o cursă internă 20 lei, în Sanandaj (Kurdistanul iranian) care a inclus drum de la hotel (situat undeva la marginea oraşului) în centru, la un birou de schimb valutar, drum înapoi la hotel, timp de aşteptare în care noi ne-am făcut checkout-ul, drum până la autogară şi 4 cutii de gem de morcovi, pe care mi le-am achiziţionat cu ajutorul şoferului (Marcel schimba ultimii noştri dolari şi euro) şi cu ajutorul antrenamentului de la „Mimă” şi prezenţei mele de spirit când am mimat un iepure ca cei 4 bărbaţi din magazin care mă priveau, curioşi şi dornici să mă ajute, să îmi dea la pachet gemul de morcovi pe care mi-l doream. Aţi pierdut autocarul sau ora la care acesta pleacă este prea târzie? Nicio problemă! Puneţi-vă pe negociat! Iranienii sunt tare întreprinzători. Şi celor care adoră negociatul (aidoma mie!) le va plăcea să ştie că şi-au aranjat un drum într-o localitate vecină, cum am mers noi de la Qom la Hamedan, 332 km, cu 120 lei/împreună. Vreţi şi mai departe? Se rezolvă! Negociaţi direct în maşină, cu şoferul, adăugaţi o anumită sumă (şi oricum veţi primi un discount pentru că sunteţi clienţi fideli şi pentru că, de regulă, iranienii pun mult suflet în ceea ce fac şi e o încântare să interacţionezi cu ei). Din nou, fără pacheţel :), dar cu multă bună dispoziţie, schimburi de idei, emoţii că rămâneţi fără benzină şi împărţire de apă şi mâncare, în spiritul bunătăţii şi ospitalităţii.
Primul meu pacheţel; Teheran-Isfahan, cu autocar VIP
 
O încântare este şi să călătoreşti prin Iran, nebăgând în seama stilul în care se conduce, viteza, maşinile nu tocmai noi. Zâmbesc încă, pe măsură ce tastez ultimele cuvinte ale acestei postări. Spre deosebire de Scoţia, Islanda sau Norvegia, unde am preferat de cele mai multe ori să mă deplasez pe jos şi unde chiar nu te atingi de preţurile practicate, Iranul îţi oferă o foarte mare flexibilitate, într-o ţară, care, contrar aşteptărilor, are una dintre cele mai bine puse la punct infrastructuri de transporturi dintre toate ţările pe care le-am explorat.  

No comments:

Post a Comment