Romanian Snow Kayak [din perspectivă proprie]

O competiţie mult aşteptată: Romanian Snow Kayak 2015. De mine. Şi nu numai.

Recunosc că anul trecut am suferit aşa, un pic, că nu s-a mai putut organiza din lipsă de zăpadă. Însă ştiam că va renaşte, merita.

Aaah, şi înainte să mă apuc să vă istorisesc ce s-a întâmplat pe-acolo – pe lângă Voineasa, adică, la Ski Resort Transalpina –, trebuie să mai recunosc un lucru (şi poate încă unul, pe final): chiar dacă nu am toate ţiglele pe casă, am avut niscaiva emoţii, ca înainte de orice lucru nou pe care-l încerc, acei 5% despre care vorbeam aici. Şi mă tot gândeam ce-i mai periculos – saltul cu paraşuta din octombrie sau ce urma să fac acum. [Da, ştiu, compar şi compar şi nu mă mai opresc.]

~

Trezirea a fost cu noaptea-n cap şi, după cele 5 ore şi-un pic de somn, o sălăţică pe drum şi zăpada ce-am regăsit-o din belşug tot drumul înspre punctul de plecare, mă simţeam totuşi energizată.

Când am ajuns, era cam nebunie... fără locuri de parcare rămase, trebuind să parcăm pe coclauri; poliţişti care habar nu aveau că nu erau „doar pregătirile” în ziua respectivă, ci concursul în sine; eu – agitată că trebuia să ajungem şi să ne înscriem, că era târziu; caiacul lui Marcel nu aveam cum să-l urcăm cu telegondola, deci îl aduseserăm degeaba... Hmmm... şi cu toate acestea, când am ajuns, într-un final, la locul de înscriere, ne-am primit numerele, tricourile şi băuturile energizante, vibe-ul a început să se schimbe. Am savurat un vin fiert pe terasa après-ski-ului, în aşteptarea „şedinţei tehnice”, apoi a început, încetul cu încetul, să pună pe mine stăpânire o nonşalanţă ce mi-este atât de dragă şi cu care convieţuiesc tare bine...

Am urcat până la start, în urma celor 8 caiace trase de snowmobil, aşteptându-i pe primii 8 curajoşi să-şi dea drumul, în caiace, pe traseul special amenajat. Asta şi pentru că, din cele 5 domnişoare, până la urmă, niciuna nu s-a lăsat mai prejos şi a fost un concurs mixt, cu toţii pornind de la acelaşi punct din traseu. Urmau să fie doar întreceri tête-à-tête, doi câte doi, pierzătorul ieşind din competiţie şi câştigătorul – logic – mergând mai departe. Eram încă poate cu gândul la cum o să fie sau că trambulina pe care ar fi trebuit să se desfăşoare încă o probă de concurs zăcea îngropată în zăpadă şi nu mai putuse fi „salvată”, când... „Haideţi voi doi, că sunteţi mai micuţi...” „Ceee?” am reacţionat eu, aidoma momentului în care urma să-mi dau drumu’ în gol, de la 3000m. Hmmm, deci urmam să fiu şi eu, alături de Marcel, între primii 8 deschizători de competiţie. Mănuşile în mâini şi mâinile pe padelă, casca fixată pe cap... şi... gata! Îi dădusem drumu’. Mare mi-a fost mirarea să descopăr că senzaţia nu era într-atât de extremă pe cât crezusem (asta şi pentru că organizatorii încercaseră punerea la dispoziţie a unei piste cât mai sigure), că viteza pe care o prindeam nu era într-atât de mare pe cât o simt, de regulă, pe snowboard, că îmi plăcea la nebunie, că nu mă răsturnasem, că mă dădusem cu spatele o bună bucată, că ajunsesem la final şi că îl învinsesem pe Marcel, calificându-mă în turul II.

Nu îmi venea să cred. Tot drumul până la start nu mi-a venit să cred. În fapt, urcuşul ăla a fost cea mai grea parte. Sus a trebuit să aşteptăm mai mult, până se vor fi încheiat calificările din turul I. Era ceaţă, ce rareori se ridica, ningea cu fulgi care ni se izbeau de obraji şi era frig. Chiar şi pentru standardele mele. Dar, pe de altă parte, timp berechet ca să observ şi să cad un pic pe gânduri. Într-adevăr, din cauza unei curbe destul de tricky pe partea stângă, pe care nu aveai cum să o iei ca lumea dacă nu aveai experienţă, adversarul din dreapta ţi-o putea lua uşor înainte şi câştigătorul se cam putea decide după primii metri. Aşadar, am luat-o ca pe un semn bun când m-am aşezat într-un caiac albastru ca al meu BLU, pe dreapta, în luptă directă cu ultima femeie care mai rămăsese în concurs. A fost oare ghinion că ea a cerut un caiac mai mic şi a trebuit să ne îndepărtăm de start, urmând să concurăm mai târziu, eu cu plecare din stânga? Eu zic că aşa a fost scris. Şi, chiar dacă am condus pe prima porţiune, în curba de care mi-era teamă m-a depăşit şi, chiar dacă am recuperat pe parcurs, m-am dezechilibrat din nou la o curbă din partea inferioară a traseului şi am ajuns învârtindu-mă la start. Parcă nu mă mai opream şi ameţisem. Când, într-un final, m-am oprit, mi-am dat seama că niciuna dintre noi nu trecuse linia de sosire. De aceea ţipa toată lumea la noi. Eram amândouă blocate în zăpadă. Însă ea era mai aproape şi s-a dezmeticit prima.

~

Am continuat să urmărim concursul, pe ritm de trompete (nu aş fi crezut vreodată că imnul hip-hop care este „California Love” poate suna atât de bine la trompetă!), apoi pe o muzică ce rar mă surprinde atât de plăcut. Parcă mi-ar fi fost dedicată – rap şi hip-hop într-un amestec nebun. Era frumos, eram în largul meu şi ştiam că şi la tombolă, pe finalul concursului, voi fi câştigat un premiu măcar, la cât de norocoasă sunt şi am fost mereu. A câştigat şi Marcel şi mi-am dat seama că se crease ceva frumos, fun şi deosebit, care parcă ne unise pe toţi cei ce participaserăm (şi cu sufletul) în ultimele ore la primul eveniment de acest fel din Ro.

Am râs, ne-am jucat, ne-am tachinat, ne-am apropiat. A meritat!       

P.S. Am zis că vă mai recunosc ceva: gravitaţia contează.

Cât despre cazările din zonă, am găsit una fantastică la Mălaia – Casa Altfel –, una dintre cele mai bune peste care am dat prin România, cu una dintre cele mai adorabile băi din câte-am întâlnit prin peregrinările mele prin lume. Iar proprietarii? Te fac să te simţi ca acasă. Şi nu este doar un fel de a spune, este realitatea.