Ţara cu nr. 46: Andorra

Cei ce-mi sunt apropiaţi ştiu probabil că marele meu vis este să explorez cel puţin 100 de ţări până la final. Nu mă tem de pericole şi răsturnări de situaţii pe care ministerele noastre de externe şi televiziunile încă le înfloresc excesiv, însă călătoresc cu o doză de realism (mică, ce-i drept), care balansează întrucâtva nebunia şi plăcerea de a risca, înnăscute, aşa am simţit-o mereu.

 

Cu puţin noroc, 2015 mă va duce la jumătatea îndeplinirii acestui vis. Ceea ce mă aduce la subiectul acestui articol – cum, pe nepusă masă, a ajuns şi Andorra între aceste prime 50 de ţări. Planificat în mintea-mi a fost mereu să vizitez acest stătuleţ, cocoţat în Pirinei, între Spania şi Franţa. Şi mereu am ştiut că varianta cea mai simplă va fi fost din Barcelona. 3 ore cu autocarul. Floare la ureche pentru călătorii experimentaţi!

Cumva, dincolo de dorinţa crescândă de a scăpa de tumultul din Barcelona – care nu mi s-a potrivit şi nu m-a prins deloc [va urma] –, chiar făcându-mi-se dor de „mers la băi" – cum glumeam în 2012 când am ajuns în Reykjavik, atât de dezlânat ca oraş şi parcă neoferind mare lucru exploratorilor săi mi s-a părut capitala islandeză –, şi de o destinaţie plină-ochi noaptea în baza taxelor-lipsă, a produselor felurite [chiar găseşti ABSOLUT ORICE acolo] şi a accesibilităţii, pân’ la urmă, Andorra a fost mai mult.

Un loc în care se mănâncă foarte bine şi la preţuri foarte rezonabile [spre deosebire de o altă destinaţie mignonă, să-i spunem, vizitată de mine în acest an – Corsica], în care localnicii sunt mai prietenoşi chiar şi decât în vecina Catalonie, în care începe să te fascineze felul în care norii se învârt în jurul piscurilor, în care curăţenia şi clădirile din piatră sunt la ele acasă, în care distanţele sunt minuscule [mergi 5-10 minute cu autobuzul şi eşti în centrul ţării], în care m-aş reîntoarce să dau nişte ture cu placa – având în vedere că sunt în curs de îmbunătăţire a stilului –, în care influenţele vecine se simt şi, cu toate acestea, spiritul naţional este foarte bine conturat.

Este ciudat, până la urmă, nu pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc, însă m-am regăsit acolo, m-a liniştit şi mi-a plăcut. Şi are ceva. Probabil că mai trebuie să treacă un timp ca să îmi dau seama exact ce.