Campionatul Naţional de Rafting, ed. I

Era o dimineaţă sublimă de primăvară iarnă. Păsărelele cântau dormeau de rupeau locul. La 4:50 îmi sunase ceasul. Toate erau pregătite. Mai urma o oprire la bancomat şi micul dejun savurat în maşină. Iubesc frigul şi zăpada, dar gândul la stat în neopren mai multe ore, amestecat cu izbitul în geam al fulgilor care parcă nu mai conteneau pe sectorul muntos spre Nehoiu, mi se părea un pic prea mult, chiar şi mie. Prietenii şi colegii noştri de echipă urmau să o pornească la drum cu o oră în urma noastră.

-          La voi s-au făcut deja 30 de grade? primeam un telefon pe când ne apropiam vertiginos de Valea Lupului, de la super-glumeţul nostru Dan.

Neoprene – checked. Încălţări – checked. Căşti – checked. Veste – checked. Meniul de la cină – checked. Şi eram gata de rafting!

Recunosc, aveam emoţii pentru că doream să facem – indiferent de locul ocupat – o figură frumoasă.

La ultimele cuvinte spuse de Mihai [Mareş], organizatorul evenimentului – alături de echipa lui de spiriduşi credincioşi –, am fost numai urechi şi am început să ţipăm de bucurie când ne-am auzit numele echipei rostit. VAMPED. [Pentru care am fost iniţial criticată de membrii echipei, dar mie tot mi s-a părut o idee bună să amestec iniţialele noastre într-o titulatură şuie!] Şi ţipam, şi ne bucuram, fără să luăm însă nimic în derâdere, pentru că era, până la urmă, primul Campionat Naţional de Rafting al României, eram încântaţi şi onoraţi să fim acolo. Gheaţa trebuia spartă.

Mai ales câ din „soarele” preconizat pe canalele de starea vremii ajunseserăm la „cer parţial noros” apoi la „averse de ploaie”, culminând cu un pic de „lapoviţă şi ninsoare”. Deh, simţea şi cerul că se pregătea ceva important.

Startul nostru era la 9:24, iar prima probă, cum de regulă este bătută-n cuie la toate competiţiile organizate sub sigla IRF, a fost Sprintul. Ne-am făcut conştiincios încălzirea şi am aşteptat. Ni se subliniase, ca măsură de precauţie, trecerea prin poarta 5 (pregătită pentru proba de Slalom), cel mai sigur line de pe respectiva secţiune de râu. Buzăul părea mai înspumat decât îl mai văzusem. Haideţi să o facem şi pe asta!

Coborâm panta abruptă, înmocirlită şi destul de alunecoasă şi îmi iau locul în faţă-stânga. Andra este răcită cobză şi strănută de mama focului. O pornim şi, cu toate că este devreme şi ne dezmeticim mai greu, facem un timp destul de bun până la final. Chiar dacă Dan, care vâsleşte în faţă cu mine, îşi rupe pagaia într-un bolovan şi mi-o smulge pe nesimţite din mână pe a mea. Cronometrul zice că suntem pe 8 din 11 echipe, ceea ce înseamnă că vom intra şi în lupta pentru calificările la Head 2 Head.

Avem timp mai bun, aşa că ne alegem malul. Marcel, căpitanul de facto al echipei şi skipper-ul nostru, îl alege pe cel drept, văzând el un line mai bun cu începere de acolo. Eu mustăcesc. Calea ştiută este întotdeauna cea mai rapidă. Mai ales atunci când traversăm asigurându-ne de frânghie şi apa se joacă efectiv cu noi când plecăm duşi de curent, ratăm poarta 5, ne suim pe bolovani şi ajungem nerăsturnaţi la linia de sosire, eu din nou neavând unealtă de vâslit, cum a partenerului meu din faţă-dreaptă plecase pe apă. Începusem să mă obişnuiesc cu smulsul acesta din mână şi cu Cipri ţipând la mine „Hai, Petra, vâsleşte!” iar eu dând din umeri între doi stropi că aş vrea, dar nu am cu ce.

Nu era timp de a zăbovi pe la zona de muzică bună, public şi agitaţie, căci, urcaţi în camionaşul care transporta bărcile dintr-o parte în alta, urma să ne reîntoarcem rapid la start şi să o luăm de la capăt. De această dată, traversarea a fost un succes, iar concurenţii noştri, cu toate că au plecat mai bine, s-au împotmolit în pietre, iar noi am profitat şi am câştigat la mustaţă, într-un photo-finish de zile mari.

Bucurie, cam asta simţeam, bucuria pe care ar trebui să o resimtă fiecare practicant de sport, căci despre asta vorbim aici. Bucuria care îmi lipsise la antrenamentul din săptămâna anterioară. Şi bucuria fără de care nu ar mai trebui să facem nimic în viaţa asta, căci zvâcul – tresărirea aceea dulce – este, în fapt, wow-ul interior de dragul căruia ne luptăm să ajungem de la o experienţă la o alta doar-doar l-om mai simţi.

De-acum eram energizată, eram în primii 8, era timpul pentru un nou start.

La acesta, am răsuflat uşurată când au ales adversarii noştri partea şi am rămas pe malul stâng. Vlad îmi zâmbea şi era de acord cu ce unelteam eu prin căpuţul meu. Îi cunoşteam pe câţiva dintre oamenii de acolo. Alături de unii mai vâslisem şi eram bucuroşi de revedere, alţii erau şi ei un pic mai efervescenţi decât întreaga masă de participanţi şi reuşeam să ne strângem mâna şi să ne felicităm fără a lăsa trufia şi îngâmfarea să transpară. Eu, una, o vedeam ca pe o sărbătoare, nu ca pe un mers la abator, în care seriozitatea unora era mult prea exagerată.

Pornim. Noi, pe line­-ul nostru, ducem barca în curent încă de la început. Nu ne împotmolim, dar ei, deşi plecaţi cu avantaj, o fac, pierd om din barcă. Când Drăcuşorul vrea să îşi bage coada, o face. De fiecare dată. Proşti să fim să nu profităm şi a doua oară! Şi da, câştigăm din nou! Suntem cu toţii în al nouălea cer şi întreaga echipă între primele 4, în semifinale, ajungem în urale la mal.

„I-aţi învins pe marii canotori x şi y şi...” mi se şuieră în ureche. Aşa?... Am avut o ocazie şi am fructificat-o. Bravo nouă! Chiar dacă ei ne privesc cu dispreţ şi nici măcar nu ne felicită. Mi se pare un gest urât, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă nici măcar că pierdem semifinala şi finala mică. Sau că am un mare blocaj şi mă opresc din vâslit chiar înainte de linia de sosire. Nu mi s-a mai întâmplat, cred, din iunie 2013, de pe Tara. Pentru mine, pentru noi toţi, este o victorie mare, la care nu speram, pentru că nu ne-am bătut niciodată cu pumnii în piept, ci am vrut mai degrabă să ne simţim parte a ceva. Şi încercăm să nu ne pese nici de „răutăcismele” din culise.

Pauza până la proba de slalom trece greu. Plouă mărunt, mâncarea intră uşor sau greu, în funcţie de persoană, iar noi încercăm să ne bucurăm de fiecare colţişor de maşină sau de-al sălii de sport adiacente ca să se mai evapore nişte apă de pe noi. Şi să nu mai dârdâim.

Ştiu că slalomul va fi cel mai greu şi este şi proba care-mi doresc să treacă cel mai repede. Este nevoie de antrenament mult pentru porţile acelea nebune, pe care noi nu îl avem în formula de start, şi de o coordonare perfectă aproape, dobândită în ani de pregătire.

Luăm bine primele porţi, dar ne încurcăm la următoarele (fără să o ştim măcar), însă filmările nu mint. Vrem să fim corecţi, aşa că ne străduim, chiar dacă acumulăm timp şi secunde de penalizare. A doua coborâre nu o mai facem. Vedem doar un duş cald şi haine uscate în faţa ochilor. Şi o masă cu care să ne răsfăţăm. Tragem ultimele cadre de pe pod, dintr-o altă perspectivă, mulţumindu-i Alinei pentru fotografiile şi filmuleţele cu care ne-aşteaptă. Apoi, ne reunim la un pahar de ţuică/vişinată cu Ioana şi cu Edi, care vin bucuroşi să reîntregească echipa. Ne simţim tare bine, râdem mult. Suntem foarte apropiaţi, până la urmă, şi uniţi.

Şedinţa tehnică trece ciudat, ca un fel de mâncare pretenţios. Cu întrebări şi răspunsuri pline de aere de superioritate. Aş vrea să mă simt parte a comunităţii acesteia, dar nu pot şi, cel mai important, nu vreau.

Pe Andra răceala o răpune, iar Vlad are o criză de spate. Stau amândoi întinşi în pat, cât le duc câte-un ceai şi rog personalul foarte amabil să le servească cina în cameră. Ştiu deja, în sufletul meu, că a doua zi nu va mai fi. Da, Cipri vrea să se dea, însă nu avem cu cine. Marcel vine cumva să îmi întărească spusele. Edi are şi el o întindere la picior.

Mergem totuşi să urmărim coborârile, convinsă de faptul că nu trebuie să forţăm ceea ce nu este menit. Îmi iau ochii de la Maşina de Spălat de care trecuserăm cu brio cu fix o săptămână înainte şi ne îndulcim la gelateria mea preferată din toate timpurile. Pentru că suntem oameni, pentru că viaţa e ceva ce merită – oricât de clişeistic ar părea – descoperită prin cele mai simple lucruri şi adusă până la cele mai înalte complexităţi. Am un amestec de realizare şi tristeţe în mine, care nu se duce nici măcar cu soarele care astăzi se încăpăţânează să bată.

Da, s-a făcut un lucru mare, da, organizarea a fost impecabilă şi sunt drepte toate aplauzele şi felicitările pentru cei care au luptat ca acest Campionat Naţional de Rafting să existe, însă mai este cale de bătut până la a deveni uniţi. Un tot care pulsează şi care să îi reprezinte pe toţi românii pasionaţi de whitewater.

P.S. În 2009, m-am îndrăgostit de apă fără drept de apel, pe un râu din Bosnia care a rămas până astăzi apa mea preferată şi al cărei nume îmi face un zâmbet tâmp să apară pe faţă, încă – Una. Nu oi fi eu cea mai bună caiacistă, dar vâslesc şi trăiesc cu o intensitate de care nu ar trebui să râdă nimeni. Este valabil şi pentru prietenii mei şi pentru toţi cei care iubesc acest element. Unde mai pui că este întotdeauna loc de îmbunătăţiri şi de noi râuri de explorat, chiar dacă au fost deja multe!

Apa ar trebui să ne unească! Dragostea pentru ea ar trebui să ne unească! Căci cumva, dincolo de a fi înjuraţi, huliţi, umiliţi, priviţi de sus sau apostrofaţi, conduşi de bani sau de orgoliu, nu noi stăpânim apa, EA închide ochii şi ne lasă uneori mai mult şi alteori mai puţin să avem impresia că ne putem juca în şi pe ea.

Vorba partenerului meu de viaţă: „la fel ne scufundă pe toţi”.  

Fotografii: © Alina Buf, Andra Blaj, Marcel Băncilă, Olivia-Petra Coman