View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Saturday, 28 October 2017

…da!! | Ferrara



Dacă e s-o spun pe ’a dreaptă, nu ar fi trebuit să ne găsim în Ferrara. Plecasem cu scopul declarat de a participa la un Gelato Master Class, de a vedea cam ce impresie îmi face Toscana şi de a petrece câtva timp la malul mării. Toate în doar 4 zile. Pe durata Carnavalului. Aglomeraţie. Unde mai pui că îmi rămăsese gândul la Mantova.
Se întâmplase însă ceva. Tovarăşul meu de călătorie şi de viaţă fusese fascinat de o stradă, împodobită cu umbrele colorate, în stilul viral în care multe astfel de străzi îşi făcuseră apariţia în jurul lumii. Eram aproape sigură că acele umbrele nu se mai găseau acolo, dar cine îi poate spune „Nu” Dragostei?
Dragostea mea şi cu mine eram, astfel, în drum spre Ferrara. Dinspre Cesenatico. Şi prin Ravenna. Cu o Stazione Centrale destul de departe de centrul oraşului, atipic, aş zice. Ştiam şi că nu aveam să găsim autobuze la acea oră târzie. Şi mai ştiam şi poveşti. Poveşti despre o populaţie nigeriană crescândă pe străzile Ferrarei. O jurnalistă italiană se avântase în realitatea şocantă a imposibilităţii respectivilor oameni de a-şi închiria un acoperiş deasupra capului, a paturilor plătite cu ora – în timp ce sudoarea chiriaşului anterior nu se evaporase încă din saltea. Un ciclu foarte greu de spart şi recunosc: îmi era un pic teamă să ajung cu mult după apus în apropierea parcului care era pe drept considerat teritoriul lor.

Frica este o alegere şi trăieşte doar în capul nostru. La fel o fac şi prejudecăţile. Aşadar, parcul părea gol, lângă el staţiona un autobuz, cu un şofer de treabă – numa’ bine. Ne-a lăsat la doar 700 metri de unde ne doream să ajungem. Alei foarte întunecate, accentuate de sinistrul zidurilor, transformau în mod superficial Ferrara în cadrul perfect pentru turnarea unui film de groază. Un întuneric frumos, unul primitor. În câteva minute, mă voi fi simţit ca o prinţesă de secol XVIII, prin locul unde urma să locuim în acea seară. Scară abruptă, şemineu alburiu, un decor pe care am avut norocul să îl experimentez în acel tumult de modern vs. antic.  

Foamea ne rodea. O stradă la dreapta şi ne găseam la unul dintre cele mai în vogă puburi. Oraşul învăluit în linişte dispăruse. Eram martorii unei seri de quiz. Părăsindu-şi pentru câteva minute locul de la masa unde ochii şi mintea i se pierduseră în concentrare, în goana după victorie, un alt localnic de treabă ne explica drumul spre un alt loc, unde mâncarea bună era ca şi garantată. [Se poate oare să fie în alt fel în Italia?...] Avusese dreptate: beri italiene şi panini; făceam de-acum parte din comunitate, mai ales că proprietarul intrase în vorbă cu noi, iar ceilalţi de-ai casei îşi aruncau glume cu subînţeles unii altora.

Am mers la culcare după o ultimă privire aruncată oraşului de la balconul nostru; acele perdele elegante încadrau finalul unei seri surprinzător de încântătoare. Mai rămânea o întrebare: îmi va fi plăcut Ferrara şi în hainele ei de zi?

No comments:

Post a Comment