O bucată columbiană de Caraibe – San Andrés

Sfârşitul călătoriei în Columbia îl vedeam amândoi altfel. Prin Leticia pe-undeva, explorând Amazonul. [Era, pare-se, şi cea mai bună perioadă de mers acolo.] Costurile însă, foarte decente în restul ţării, ne şocaseră în sud. Speriaţi de o nouă experienţă de genul safariului prin Kenya, unde am fi plătit mulţi bani şi nu ne-am prea fi bucurat decât de canalele principale, şi nu de lăturalnicele oaze de verdeaţă pline de animale, am căzut de acord cu Marcel să lăsăm Amazonia :D pe altă dată.

Tot cercetând şi cercetând – ştiţi că îmi place să citesc mult –, am găsit apă turcoaz şi un bilet de 26 $ până acolo din Bogotá. Merita, aşadar, să finalizăm în glorie... şi relaxare, cum o făcuserăm şi în Africa de Est în decembrie 2017.

Vor fi bătut Caraibele Zanzibarul?

Mă îndrăgostisem deja de coasta sălbatică din nordul Columbiei şi de abia aşteptam să revin la stilul molcom de a-mi trăi zilele. Ar fi fost numai 3, dar noi ne plictisim oricum repede. Aşa că am lăsat în urmă cele zece grade din capitală şi am zburat înspre 30, undeva mai aproape de Nicaragua decât de ţara-mamă.

De la aterizare, m-am simţit într-un film din acela turnat în insule. Sunt taxe de vizitare de achitat şi preţurile-s o idee mai mari decât pe continent, însă este o aventură care merită.

Pentru noi, a fost prima incursiune pe un tărâm care ne-a părut mereu mult prea comercial. De aceea am şi ales o cazare departe de turismul de masă.

-        ...şi bine aţi făcut! ne-a întâmpinat proprietara celei mai vechi case de pe insulă.

Vorbind iniţial în spaniolă, nu mi-am dat seama de accent, însă la comutarea pe engleză, am revenit – prin dulceaţa lui – în filmele pomenite mai sus, unde populaţia majoritară de culoare făcea tot deliciul zonei.

-        ...aşa puteţi vedea cu adevărat cum trăiesc cei de aici. Nu toate persoanele care vin pe insulă experimentează asta. ... Puteţi liniştiţi pleca pe jos. Este foarte sigur – a continuat Opal.

Ne obişnuiserăm ca toată lumea să ne facă menţiuni legate de siguranţă în Columbia.

Acum eram în La Loma. Ne-am dus să ne cumpărăm provizii pentru a doua zi şi am comandat şi o pizza, pe care-am împărţit-o cu cei care se relaxau, la rândul lor, prin împrejurimile casei. Lumea era zâmbitoare. Copiii se jucau pe stradă şi adia un vânticel. Insuficient pentru zăpuşeala care nu se dezminţea nici acum, mult după lăsarea întunericului. Nici ventilatorul din cameră nu făcea faţă.

***

M-am mai liniştit a doua zi, la micul dejun, când, povestind de arbori genealogici şi fructele de pe insulă, am aflat că era mai cald şi mai umed decât de obicei. Chiar localnicii se resimţeau. Până una-alta, noi am luat un autobuz, care ne-a dus în capitală, şi de aici urma să ne îmbarcăm pe un vas. Am fugit mereu de excursii cu mulţi oameni pe lângă, însă cam aceasta era situaţia în cazul celei pentru care ne luaserăm bilet chiar de la pensiune deunăzi.

Când vrei să vezi un loc precum Johnny Cay, strângi din dinţi.

Toate cay-urile acestea sunt, în fapt, atoli.

Şi în drum spre cel ales, am realizat că erau cele mai frumoase ape văzute vreodată de mine, după Zanzibar. Marcel dădea şi el din cap că da.

Pe ţărm însă era puzderie de lume. Cocktailul meu cu cireaşă avea cam mult alcool de calitate îndoielnică şi tocmai descoperisem că îmi luasem masca de scufundări crăpată, în timp ce ’a bună sta liniştită în cutia ei acasă. Noroc cu echipamentul lui Marcel. Am făcut cu schimbul snorkelling şi, da, peşti sunt o grămadă şi de toate culorile. Mai greu este cu localnicii, care nu numai că nu prea se împacă bine cu apa, dar fac o baie în mare să pară un mers pe bulevard din cauza aglomeraţiei.

La prânz am mers să o căutăm pe Adela, prietena lui Opal, care i-a pregătit un peşte lui Marcel şi mie o porţie de cartofi prăjiţi, pe care i-am servit cu wrap-ul luat de pe uscat şi care mi se scursese deja în geantă. [E foarte ciudat că, într-un climat atât de prielnic pentru chestii vegetariene, adepţii acestui stil de alimentaţie cam mor de foame.]

Marcel a mai intrat în mare, eu m-am retras la umbră, urmărind şopârliţe căţărându-se pe palmieri. După cum era de aşteptat, m-am trezit cu un chipeş localnic, ce mă întreba de sănătate. Mă decisesem dinainte să spun de la bun început că sunt acolo cu iubitul meu, ca să evit situaţiile complicate în care obişnuiam să mă bag şi operaţiunile de tip bezness.

Din nou în larg, ni se contura parcă şi mai clar imaginea „del mar de siete colores”, cum fuseseră supranumite apele din jurul arhipelagului, pe care coralii îl fereau de dezastre naturale.

Cayo Acuario era închis, aşa că traseul bărcilor se schimbase, noi ajungând la Rocky Cay, cam la 15 minute pe jos de cazarea noastră. Aş fi mers acasă, însă trebuia să ne reîntoarcem cumva în capitală pentru că nu mai aveam pesos. Hmmm...   

Am rezistat căldurii, am făcut din nou snorkelling şi Marcel a venit înspre mine încântat, că înotase lângă o pisică de mare. Cât de atrăgător părea gândul... cam la fel de înfricoşător îmi era. Cu toate acestea, am mai intrat o dată şi... la 5 metri de mine, nemişcată şi paralelă cu fundul mării, am zărit creatura misterioasă. Am stat, am observat-o, apoi m-am dus să îmi exprim şi eu bucuria în faţa iubitului meu.

Bineînţeles că, la o nouă intrare a sa în apă, m-am pricopsit cu un nou localnic, ce curăţa plaja.

-        What do you want? l-am întrebat direct, căci omul, după ce se arde cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.

-        I would like a girlfriend, a car, some more money...

Am stat la poveşti un pic. Nimic profund, nimic îngrijorător.

Aproape de asfinţit, aveam întâlnire la barcă. Am fost duşi în apele din jurul Cayo Acuario. De ce fusese închis? Pentru că oamenii efectiv chinuiau pisicile de mare, le ţineau în braţe şi nu înţelegeau cât de mult rău le făceau. În plus, cantităţile de gunoaie se înmulţiseră, aşa că autorităţile încercau să rezolve problema, pe bună dreptate.

Dar pisicile de mare încă erau cu duiumul în apele puţin adânci din jurul insulei. Le-am văzut, m-au emoţionat.

Ca, de altfel, şi simpatica fetiţă de la bord, care-şi întreba cu gingăşie mama dacă ne vor mânca. :) Îmi păruse bine că rămăseserăm până la final, pentru că am putut admira şi mangrovele, în drum spre port.

Plimbarea de seară, printre duty-free-uri, supermarketuri şi pâlcuri de oameni veniţi pe all-inclusive, mă obosise, însă găsisem un lanţ fast-food columbian, care, în urma unei aşteptări inedite – cu un dispozitiv care începea să urle pe masă imediat ce comanda era gata –, îmi oferise o masă vegetariană.

***

Fusese o noapte şi mai caldă decât prima, însă, după mic dejun şi bagaje, ne-am dus la plajă pe jos şi ne-am răcorit. Tot la Rocky Cay. [De ce să nu fi profitat, dacă era atât de aproape?] Mi s-a părut o plimbare autentică. 

Surprinzător, erau valuri. Marcel fusese al doilea în apă şi plecase în explorare, până pe insuliţa legată de mainland cu o sfoară de care să se ţină cei ce nu ştiau să înoate. Salvase chiar două peruvience, mamă şi fiică, pe care le prinsese fluxul nepregătite.

Am refăcut şi eu acelaşi traseu şi, într-un punct, m-a oprit un băieţel, însoţit de mama lui; iniţial, m-am temut că se întâmplase ceva cu ei, însă am zâmbit apoi uşurată când mi-a spus:

-        Sper că aveţi papuci de apă; sunt multe pietre pe insulă.

Îmi amintisem de ce îmi plăcea poporul acesta atât de mult. De ce îmi intrase atât de tare la inimă şi pe sub piele. De ce nu mi se zdruncinau convingerile chiar dacă din nou se luase un localnic de mine şi dorea să îmi arate peştii din jurul insulei.

Taxiul a întârziat şi doamna care avea grijă de pensiune s-a agitat foarte tare ca să ne facă plecarea posibilă. Apoi, chiar şi aeroportul ne-a servit o porţie finală de Caraibe, fiind cel mai deschis în care ajunsesem vreodată. Am mâncat nu la adăpostul aerului condiţionat, ci pe terasă, cu pletele-n vânt.

Şi, ca să simt că îmi primesc toate răspunsurile la rugăminţi, mi-am găsit şi leneşul mult visat, sub forma unui pluş pe care mi l-a făcut Marcel cadou. Şi aşa, Marcel, Puturoşel şi cu mine lăsam în urmă una dintre ţările noastre preferate dintotdeauna. Cu gândul că ne vom reîntoarce de îndată ce vom avea ocazia.