Între Tanganyika şi Zanzibar

Am visat toată viaţa mea la turcoazul din Zanzibar.

Dacă el nu m-a dezamăgit şi chiar este acolo, în variaţii mai încântătoare chiar decât am crezut, am realizat că o călătorie în celebrul arhipelag are, în acelaşi ton cu nuanţele de culori, mai multe straturi.

De acceptat sau de neacceptat, de pus pe gânduri sau de trecut cu vederea – după cum îi este firea fiecăruia.

Diferenţiere

De la început, eşti încurajat să diferenţiezi ţările componente ale uniunii şi să foloseşti o adresare „politically correct”. Niciodată „Tanzania” pentru arhipelag, întotdeauna „Tanganyika” pentru ţara-mamut de pe continent.

Adevărul este că sunt diferenţe ca de la cer la pământ. În Zanzibar ai senzaţia că te întorci în timp – şi pe baza religiei, căci locuitorii sunt aproape în totalitate musulmani –; bărbaţii sunt înnebuniţi după fotbal şi câştigă mereu meciurile cu echipa de pe continent, fiind totuşi nemulţumiţi că la naţională sunt convocaţi mult prea puţini insulari. Şi că sunt puşi pe planul secund şi cu drepturile încălcate în cele mai multe cazuri.

De cealaltă parte a baricadei, locuitorii din Tanganyika sunt mai relaxaţi, mai moderni, 80% creştini, cu mai multă duioşie în priviri.

Nu, nu au plajele nebune despre care am povestit acum o săptămână, e drept, în engleză, dar au un fel de a te primi care te îndeamnă mai degrabă să te reîntorci.

Răceala din Zanzibar

Vă povesteam acum ceva timp despre un tradiţionalism care nu are şanse să se domolească în Zanzibar.

Eu, una, drept urmare a apropierii de Peninsula Arabică şi a colonizatorilor şi negustorilor de sclavi de acolo începând cu secolul al VIII-lea, m-am simţit mai mult în Orientul Mijlociu decât în Africa.

Erau multe zone în care puteam sta în costum de baie fără probleme, însă şi alte zone despre care chiar localnicii ne avertizaseră că ar fi fost bine să umblăm cât mai acoperiţi pentru că am fi deranjat.

Am întâlnit 3 super-simpatici în Zanzibar – şoferul/ghidul nostru şi cei doi parteneri ai noştri de snorkelling, doi fraţi cu a căror barcă am ajuns să vedem minunăţiile din adâncuri –. În rest, multă răceală şi superioritate, o atitudine distantă şi dură din partea bărbaţilor. Iar cu femeile, în afara celor care vindeau fructe sau serveau pe la terase, nu am interacţionat.

Am aflat că încă se practică poligamia, deşi în scădere ca număr de aderenţi. Ar fi fost de vină veniturile? Nicidecum. Treburile erau în aşa fel organizate încât toţi tinerii ar fi primit, în urma căsătoriei, un petic de teren pe care să-şi ridice o casă, unde să-şi cultive nişte fructe. Familiile cu mulţi copii erau încurajate. Când spun „mulţi”, nu mă refer la 3 sau 4, ci la în jur de... 10. J Ce este foarte fain – şi am apreciat – este că, încă din şcoală, copiii din Zanzibar sunt pregătiţi să facă faţă provocărilor vieţii printr-un curs practic, în care învaţă să pescuiască, să folosească plantele pentru a trata boli, să îşi construiască o casă. [Asta ne lipseşte nouă, europenilor, chiar şi celor mai descurcăreţi, de la Est. :D] Nemulţumirea mare este că, în afara faptului că şcolile sunt scumpe, de cele mai multe ori în Dar es Salaam şi este nevoie de contribuţia efectivă a comunităţii pentru susţinerea unui student la Medicină, de exemplu, care va reveni şi activa ca medic în satul său natal, toate examenele sunt în limba engleză şi cei mai mulţi nu o vorbesc, sau nu la nivelul necesar.

Stone Town

De ziua mea, plecam cu Marcel la finalul unei ploi torenţiale din Kendwa şi aveam câteva ore de petrecut prin oraşul vechi, de piatră, ataşat modernei capitale Zanzibar City. Era mai frumos şi decât îl crezusem şi a devenit rapid aşezarea urbană preferată din cele patru ţări colindate în Africa de Est, unde parcă noţiunea de oraş, în adevăratul sens al cuvântului, fusese de mult uitată.

Pentru că se pusese din nou pe turnat, am luat prânzul, pe acorduri de Queen – căci Freddie Mercury s-a născut în Zanzibar – şi am savurat sucul unei nuci de cocos, atât de rar în Africa, deşi m-aş fi aşteptat să mă pândească la fiecare colţ.

Apoi, am început să umblăm, pe stropi mărunţi, pe alei strâmte, ce dădeau într-altele, printre culoare şi arcade ce aminteau de potpuriul amprentelor culturale din vechime. Mi-ar fi plăcut să intru în fiecare magazin, într-atât de îmbietoare erau! Însă nu a fost timp, aşa că mi-am promis să revin.

Primirea din Dar es Salaam şi regretul plecării

Drumul cu feribotul înspre unul dintre cele mai mari oraşe din Africa (şi fosta capitală a Tanzaniei) mă făcuse să mă întreb ce părere voi avea, cât de sigur va fi, cum ne va fi întâmpinat din nou continentul.

Cu căldură, cu mărinimie, cu zâmbete. De la vânzătorii de peşte din port până la oamenii cu care am traversat oraşul pe feribot. Mă simţeam mult mai în largul meu decât în arhipelag, recunosc. Iar când, şi în „sătucul” de plajă Kipepeo unde stăteam, angajaţii s-au străduit să îmi pregătească un Banana Split ca să simt şi eu că e ziua mea, într-o zonă a lumii în care „desertul” este doar un cuvânt, a început să îmi pară rău că plec din Tanganyika.

Am adormit cu oceanul pe fundal, în banda noastră de pe plajă, de unde auzeam valurile nervoase şi tânjeam să văd Indianul altfel decât sub lumina lunii, şi aici.   

Data viitoare.

Ce vedem în fotografii este doar o părticică din întregul scenariu.

Nicio bucăţică dintr-un film sau fragment din vreun articol nu ne poate reda energia pe care un loc o degajă.

Doar găsindu-ne ACOLO putem înţelege exact cum este în realitate şi dacă respectivele caracteristici se pliază pe ceea ce ne-am dorit şi imaginat noi.