De făcut în estul Transilvaniei/Olteniei
Chiar de nu reuşesc să scriu toate articolele pe blog la timp (adică lunea; jonglez cu foarte multe chestii în ultima perioadă), o fac cu mare dragoste.
Ştiu că pot inspira, că pot ajuta, că pot (încă!) reda oamenilor încrederea în a călători.
Noi nu ne-am oprit din a umbla şi nu ne vom opri.
Două dintre ultimele isprăvi pe drum au fost în estul Transilvaniei – pentru a sărbători finalul verii, la sfârşit de august – şi în estul Olteniei – pentru a explora locuri nedescoperite încă de noi şi... pentru ce-i scris sub „Ceva inedit”, la mijloc/final de septembrie –.
Ce experienţe mi-au plăcut cel mai mult?
Marcel şi cu mine iubim tare mult caii – chiar visăm să avem grijă de caii noştri într-o bună zi! – şi am realizat că nu am mai călărit de prea mult timp.
M-am pus pe căutat. Aşa am ajuns la Gheorgheni, pe un val de căldură, înconjuraţi de privelişti fabuloase şi de profesionalismul şi căldura celui ce ne-a însoţit în aventura noastră pe munte. Cu Fanta (calul lui Marcel) şi cu Goldie (calul meu), iepe, în fapt. După ce ne-am obişnuit mai întâi în manej, a fost minunat să ne găsim tot mai sus, să învăţăm secrete ale mersului pe cal, temeri de-ale cailor, apoi să ne servim sandvişul ce a picat numai bine în aerul răcoros de la destinaţie.
Am coborât pe altă parte şi, fiind mai abrupt, am condus caii pe cărare în jos, am şi galopat când am ajuns pe teren plat şi am promis că ne vom reîntoarce pentru lecţii în manej şi alte aventuri – tot mai lungi – călare. Pentru că ne-a plăcut la nebunie, pentru că stilul de călărit western ni se potriveşte şi... mamă ce comodă mi-a fost şaua!
La Drăgăneşti-Olt am ajuns la prânz, pe o căldură domoală ce nouă ni se părea numa’ bună, în timp ce localnicii, răsfăţaţi cu toridul de peste 40°C al verii, o vedeau drept „răcoare”.
Cu mare drag spun că mi-am dorit mult să ajung la Muzeul Câmpiei Boianului „Traian Zorzoliu”, unde am fost ghidaţi cu multă pasiune de chiar cea ce-l conduce şi care ne-a povestit cu căldură şi optimism despre colegii ei şi proiecte trecute şi viitoare în care au fost implicaţi.
Sunt impresionante artefactele străvechi expuse aici, dar şi bordeiul în care am păşit timid, Satul Neolitic recreat cu multă trudă şi tradiţiile ce pulsează în acest loc. Nu vă spun mult mai multe, vă încurajez doar să mergeţi şi să descoperiţi cu ochii şi paşii voştri, veţi rămâne cu multă informaţie în suflet!
Mi-era dor de Dunăre! Aşa că ne-am reîntors la ea! Nu cu mult timp în urmă, vâsleam la Baziaş în căutare de păsări şi descopeream plăcuţa cu km 1075. Acum eram la marginea Zimnicei – orientându-ne după fosta Tabără Dunărica, ne-am apropiat şi mai mult de Dunăre, mergând apoi o bucată în paralel cu ea, pe drumul de ţară, până am ajuns la km 555 (avem noi ceva cu „5”-ul pe Dunăre!). Aici am lansat caiacele – sunt cam 3 km până la „Plajă”, cu o pauză pe care am luat-o într-un golfuleţ (o să îl vedeţi şi pe Google Maps atunci când căutaţi), unde se găseşte şi un vapor-restaurant abandonat. Viteza apei este destul de mare. Dacă la dus, am făcut vreo 1h15’, la punctul de start am fost în sub 25’. Ce a fost cel mai fascinant, în afara păsărilor de pe malul vecin, oraşului Sviştov la 800 m peste apă şi senzaţiei generale de bine pe care Dunărea ne-o dă?
Plaja, plaja aceea la care visam, am găsit-o pustie, aşa că am tras o baie zdravănă, moment care mi-a intrat în suflet drept unul dintre momentele preferate ale vieţii mele. Apa era caldă, te ducea un-doi şi, ca la finalul călătoriei din Iran – când m-am îmbăiat în Golful Persic –, m-am tăiat într-o piatră /va urma/. Nimic grav, doar am râs, înţelegând coincidenţa.
Amintirea Dunării pe care-o iubesc lucind în lumina soarelui nu mi-o va putea lua nimeni din inimă! ♥
Ceva inedit
De ce am plecat in Oltenia?
Un tare drag prieten mi-a povestit într-o seară de quiz de nişte sate din Oltenia, aproape de Dunăre, unde văzuse, cu ocazia unui drum pe acolo, fotografii ale oamenilor care locuiseră în case şi care muriseră. M-a intrigat.
Am apucat şi noi pe un drum prăfuit înspre Dăbuleni – de unde ne-am aprovizionat cu legume –, apoi am continuat spre Potelu. Da, erau acolo! Am văzut şi prin satele vecine, e drept, fără fotografii, doar numele şi anul morţii.
Am aflat că este o tradiţie preluată de la vecinii bulgari, ortodoxă, pentru comemorarea morţilor. Aşa sunt cinstiţi acolo cei ce nu mai sunt!
Ce m-a mai surprins plăcut?
Păi, au cam fost surprize şi vi le relatez/recomand în continuare.
(sunt aducătoare de voie bună)
Într-o zonă din Odorheiu Secuiesc ce prezintă panorame surprinzătoare, am găsit GALFFIS, am fost întâmpinaţi cu căldură şi am putut alege pe îndelete. Fiind foarte cald, am optat pentru bomboanele de ciocolată, în combinaţii surprinzătoare... cred că cel mai mult mi-au plăcut unele care aveau gust de turtă dulce. Cu siguranţă mă voi mai opri pentru o nouă doză de dulce de oridecâteori voi fi prin preajmă!
O fi cea mai vizitată atracţie nou lansată a momentului, însă chiar merită amintită! Mi-a plăcut atenţia cu care au fost realizate mini-cetăţile, mi-a plăcut faptul că au fost puse în valoare şi locuri mai puţin cunoscute, mi-a plăcut că proiectul continuă. P.S. Porţile secuieşti sunt minunate!
Izvorul Mureşului
Din nou, am stat prost cu timpul (însă ne vom reîntoarce pentru a ajunge la izvoarele oficiale, din munţi). Deocamdată, însă, Marcel mă duse pe coclauri cu bicicleta în partea stângă a drumului, iar izvorul (comercial) al Mureşului era în dreapta drumului [căutaţi „izvorul turistic al Mureşului” pe Google Maps]. Am apucat-o în jos pe un drum, apoi, după coborârea pantei, imediat la dreapta [am întrebat şi noi, nu vă gândiţi că nu!], până am ajuns la un pod, pe care l-am trecut şi am zărit izvorul, mai jos, în dreapta noastră. Peisajul este foarte frumos în această zonă şi am adorat văcuţele păscând pe pârtia de schi (ce nu mai ştiu dacă se mai foloseşte sau nu).
Panner /nu-i mai recomand: au cerut certificatul-minune, s-au supus; actualizare 27.06.2022/
Mi-era foame, se lăsase frigul (parcă pentru prima oară după vara ce părea făr’ de sfârşit) şi ploua, iar noi urma să trecem munţii. Undeva pe la Moeciu de Jos, vedem o parcare mai mare, lumină şi ceva îmbietor. Intrăm – patiserie românească (şi nu numai), prăjituri clasice româneşti şi o îngheţată foarte bună. Ca să nu mai spun de faptul că mi-am găsit un sandviş vegetarian extraordinar cu pesto. M-am/ne-am săturat şi... am revenit deja, acum vreo două weekenduri.
Să vă mărturisesc ceva. Mie nu îmi place cafeaua. :D Mai bine zis, nu îmi plăcea. Nici acum nu o beau, dar... de când am fost în Columbia (şi am adus cafea boabe de acolo), o mănânc. :P În dimineaţa aceea însă, am zis să las de la mine şi mi-am luat cafea de la Joy Coffee din Slatina. Şi a fost braziliană, de această dată, şi a avut şi frişcă, şi a fost bună. Primirea – tare călduroasă. Ne-am luat şi Marlenka la pachet şi nişte limonadă din apă de trandafiri. Şi cam aşa a fost micul nostru dejun. Ce ne şi trebuia mai mult... pe drum?
Plaja Oltului
Dacă în urmă cu o lună făceam o scurtă coborâre cu caiacele pe Olt, mi-ar fi plăcut să fi avut timp să savurez şi aici, aproape de vărsarea în Dunăre, acest râu legendar pentru noi, românii. Lângă Islaz, am păşit pe una dintre cele mai întinse plaje ale unui râu pe care le-am văzut vreodată. Măcar de atât am avut timp! Marcel şi cu mine (ne-)am promis că ne vom reîntoarce. Şi apa aceea turcoaz pare un premiu pentru cine ar ajunge la finalul unei călătorii lungi cu caiacul... Încă visez... ♥
Aşa cum visez şi la următoarea călătorie!
No comments: