Delta Dunării: prima călătorie după 2 luni în casă

Este un an greu, cu o apăsare pe care nu ştiu dacă am mai simţit-o. Poate că mulţi sunt în situaţia mea – au avut ani consecutivi grei şi se aşteptau să poată lua o pauză în 2020. Sau măcar să plece într-o călătorie prelungită. Mda...

Marcel şi cu mine suntem printre norocoşii care au reuşit să finalizeze o călătorie anterior declarării pandemiei, de o lună. Am fost în America de Sud, ne-a plăcut la nebunie şi ne-am şi întors cu bine.

Apoi, ne-a lipsit să fim pe drum, să schimbăm aerul. După 2 luni în casă, şi să mergem la o depărtare de 10 minute de casă, în Săcele, noi locuind în Cartierul Noua din Braşov, mi s-a părut o mare aventură!

Având în vedere că două călătorii programate (A-->Z) în această perioadă au picat şi a trebuit să anulăm tot (încă aştept returnarea banilor pe biletele de avion – WizzAir a făcut-o doar; cu RyanAir şi Cabo Verde Airlines via opodo nu ştiu ce se va întâmpla; şi ştiu că şi printre voi mai sunt păţiţi – vă ţin pumnii /mai este doar Cabo Verde Airlines; actualizare 11.03.2022/), ne-am gândit să mergem prin ţară. Pe de o parte pentru că ne place mult să călătorim prin România şi cel puţin una dintre aventurile noastre pe an se desfăşoară în ţară. Pe de altă parte, pentru că ne doream amândoi să stăm în natură.

Aşa că am plecat cu caiacele în Deltă de Rusalii.

Dacă sunteţi curioşi cum am văzut prima călătorie după carantină, cum s-a simţit şi cum am trăit-o, citiţi mai departe. Ca răspunsuri la întrebări care poate vă sunt pe buze.

Cu câţi oameni am interacţionat îndeaproape?

Deşi îmi lipsea interacţiunea umană, cu niciunul.

În afara părinţilor lui Marcel, la care am oprit puţin, trecând prin Oneşti.

Au fost, surprinzător sau nu, foarte puţini oameni şi foarte puţine maşini la traversarea Dunării cu bacul, de la Galaţi (mai mulţi au fost la întoarcere, nimic exagerat, însă).

 

În campingul Lacului Lăţime erau oameni, dar am găsit şi noi un spaţiu pentru cort. Nu am pescuit şi chiar am fost lăsaţi să stăm gratuit peste noapte acolo. Ne-a căzut bine gestul şi ne-a plăcut mult acolo. Am mâncat dude. J

 

Apoi, la sediul ARBDD din Tulcea era doar un paznic şi mai erau nişte automate – care funcţionau tare prost, aştept ziua când permisele pentru Deltă se vor putea cumpăra din nou online! actualizare 11.03.2022).

Am trecut uşor cu bacul spre Tudor Vladimirescu (şi, din nou, a fost aglomerat doar la întoarcere, dar domnii au suplimentat cursa). Preţurile nu s-au modificat nici pentru permise, nici pentru trecerile cu bacul: acces maşină – 10 lei/zi; acces individual – 5 lei/zi (merită achiziţionat un permis de 1 săptămână, care-i 15 lei/persoană), permis de pescuit – gratuit (se poate obţine online); trecere bac Galaţi 23 lei (autoturism+2 pasageri); trecere bac Tudor Vladimirescu 24 lei (autoturism+2 pasageri).

Poliţiştii de frontieră care ne-au verificat actele şi ne-au interogat (doar puţin... dacă avem permis de acces maşină, acces individual şi pescuit în Deltă, întrebându-ne şi de zona în care urma să mergem) au fost foarte amabili.

Chiar şi la benzinărie la toaletă mi-a spus Marcel că totul era foarte curat, proaspăt igienizat, cu protecţii de unică folosinţă.

În singurul magazin în care am intrat (unul micuţ) nu eram decât noi şi proprietarul şi nu am purtat măşti.

Ne-am oprit să cumpărăm fructe şi legume de pe marginea drumului la întoarcere. Ne-am bucurat chiar după Parcheş să găsim cireşe, vişine şi caise („La Marinel”) – nu cred că vreodată am mai mâncat caise la început de iunie! Am luat ardei şi roşii undeva înainte de Lepşa, ba chiar şi miere tot din Vrancea. Îmi place să încurajez producătorii locali şi îmi dau seama că toată lumea are nevoie de un bănuţ în plus în această perioadă.

Ce m-a bucurat? Oamenii nu păreau speriaţi.

Ce măsuri suplimentare am luat?

Unele normale, nicidecum exagerate.

Virusul există, nu contestăm asta /acum, da; actualizare 11.03.2022/. Felul exagerat în care se prezintă lucrurile mă sperie mai mult. Şi ce nu îmi place este incertitudinea – din cum se transmite, prin ce, de la cine. Parcă nimeni nu se luptă să afle.

Aşadar, ne-am luat nişte măsuri de protecţie.

În Deltă şi-n împrejurimile ei ştiu că nu se prea poate achita cu cardul, asta-i o treabă ştiută de mine din 2011 când am fost pentru prima oară acolo, aşa că am dezinfectat banii daţi şi primiţi.

Am avut la noi câte o sticluţă de spirt cu care am mai dezinfectat ambalajele în care au venit produsele cumpărate. Am spălat fructele bine cu apă – dar asta fac de când sunt copil. Am avut un săculeţ suplimentar pentru hainele purtate deja – eu oricum rar port de două ori acelaşi tricou într-o călătorie.

Ne-am luat mănuşi ca să putem strânge gunoiul pe care eram siguri că îl vom găsi. L-am strâns şi în alţi ani, cu mâinile goale.

Deci, nimic special.

Partea bună a fost că gunoiul văzut a fost în cantităţi mai reduse faţă de anul trecut, cel puţin, şi că am văzut că şi alţi oameni erau puşi pe curăţat. Noi am strâns din trei locuri diferite, ne-am reciclat şi gunoiul nostru şi... la sfârşitul zilei, eşti fericit când simţi că ai contribuit cu ceva.     

Unde am mâncat?

Ne-am pregătit singuri.

A fost prima oară când am mers în Deltă şi nu am oprit nici măcar o dată la un restaurant. În zona Pardinei, unde ne-am reîntors în acest an, nici nu prea sunt.

Cred că „minunata” carantină şi închiderea restaurantelor ne-au obişnuit să ne pregătim toată mâncarea singuri, în fiecare zi, de câte trei ori, aşa că am ştiut ce să ne luăm la noi, de ce aveam poftă şi, folosindu-ne de vasele (vezi 5) şi de tacâmurile noastre ce ne însoţesc în fiecare călătorie şi care se spală foarte uşor, cu puţină apă, am preparat feluri faine. Cu noi au venit legume, fructe, conserve de fasole, brânză, puţină pâine, covrigi, cornuri cu ciocolată (care ne-au prins tare bine pe apă). Mama lui Marcel ne-a dat o socată la pachet. Bună! J Iar eu am făcut un chec cu lămâie, nu pot sta fără să coc şi pace!     

Oricum, a fost cald şi nu am avut întotdeauna poftă de mâncare. Ne-a şi rămas multă, însă tot ce-am mâncat în Deltă, preparat sau servit cu mâinile noastre, ne-a picat tare bine!

Unde-am dormit?

În cort.

Ştiu, camparea nu este permisă oriunde în Deltă, dar mai ştiu şi că locurile unde camparea este autorizată sunt vreo 7 cu totul, nicidecum în zona unde plănuiam noi să ne găsim pe apă.

Am avut la noi saltele, saci şi perne, însă într-o singură seară s-a lăsat frigul... în rest, am cam dormit dezveliţi.

Dată fiind situaţia, înainte de a arunca cu pietre, gândiţi-vă că poate mai mult bine am făcut, lăsând locurile unde-am poposit mai curate decât le-am găsit.

Cum a fost, în fapt?

Minunat! J

Încă de pe drum – Marcel nu mai condusese atât de mult de la începutul lui martie –, când am plecat pe weekend să îi sărbătorim ziua de naştere, cu primul kürtőskalács cumpărat, a venit şi senzaţia de normalitate pe care eu o iubeam. Era viaţă adevărată ce trăiam şi puteam să o îmbunătăţim pe aceea, nefiind siliţi să adoptăm una noua – eu nu voi face asta niciodată mai mult de 5%!

Când am văzut Dunărea, parcă toată nebunia din ultimele luni s-a risipit. Foarte rar pentru stilul nostru de a călători, am luat-o foarte încet. Aşa am ajuns de-am văzut Lacul Lăţime numit mai sus. Lebedele ce ne-au trecut pe deasupra capului în acea primă seară păreau aducătoare de Bine.

 

Ca dovadă, toate s-au aşezat.

Ba chiar ne-au întimpinat pelicani după trecerea cu bacul.

Un al doilea loc nou pe care l-am încercat a fost Canalul Stipoc – şi care a devenit unul dintre locurile mele preferate din Deltă. Cercetări ca să-l găsească a făcut Marcel şi a găsit fix ce ne trebuia: un canal foarte curat, umbrit, cu pescari prietenoşi. M-a cucerit însă cel mai tare apa verzuie, rar întâlnită în nuanţa aceasta în Deltă. Contrasta puternic cu rotocoalele de nisip pe care vântul le ridica pe dig. Nu m-am simţit ca la noi în ţară, ci, mai degrabă, ca într-o locaţie subtropicală. Ivan-pescari ne-au condus, înconjuraţi de ochişori curioşi de broscuţe, spre Lacul Potelciuc, în care nu am putut intra din cauza nivelului scăzut al apei.

 

A doua zi ne-au trezit văcuţele şi caii de peste drum, care se adăpau la gârlă.

„Hai să vezi, zici că-s animale din Africa, aşa se apropie” m-a trezit Marcel. Vedeţi de ce spuneam de faptul că nu m-am simţit chiar ca în ţară la noi? J

 

A fost fantastică dimineaţa aceea – echipamentele noastre de apă se uscaseră cât de cât, aşa că Marcel mi-a fixat hamacul, cu ajutorul corzilor pe care le folosim pentru transportul caiacelor, aşa, ca să nu rănim copacii. A fost minunat pur şi simplu să mă legăn, să citesc de pe Kindle-ul meu şi să simt transpiraţia sălciilor pe piele.

 

Într-un punct, Marcel, care pescuia, m-a chemat să îmi arate o minunăţie de broască ţestoasă ce-şi croia drum prin verdeaţa apei. ♥ Prima de apă văzută în Deltă.

Ne-am îndreptat apoi înspre Lacul cu Coteţe, vâslind un pic pe Mila 35 până la intersecţia cu Gârla Sireaşa. Anul ăsta a fost mai plin de vaporaşe şi bărci mai mari cu motor, care, în mod neobişnuit, nu prea s-au dovedit politicoase (sau ai lor pasageri), nereducând viteza, cu toate că mai ales pe Lacul cu Coteţe ştiu că este o limită de viteză.

 

Iubesc acest lac, este unul dintre preferatele mele din România şi chiar din lume – ador deschiderea lui, aşa că toate vibraţiile negative le-am lăsat în urmă. Mai ales când am zărit două siluete şi am început să îi fac semne lui Marcel, care mă urma.

 

Doi dragi pelicani, nu prea temători şi frumoşi tare, poate cei mai mari pelicani pe care i-am văzut atât de aproape!

 

A urmat Colonia Trofilca, unde lui Marcel îi place în chip deosebit. Dacă la mijloc de august 2019, cormoranii nu mai erau, gălăgia lor plăcută mă făcea să zâmbesc acum. Pe unii i-am văzut de foarte aproape, alţii primiseră chiar şi-un lopătar între ei.

 

Marcel prinsese doi peşti, cărora le dăduse drumul cu vreo două ore în urmă. Îşi mai pierduse un băţ în aprilie 2018, fix pe Lacul cu Coteţe. Se pare că nu a fost să fie, nici de această dată; am căutat undiţa amândoi cât am putut, dar nu a fost de găsit.

 

Bucuria mare a fost că tristeţea lui nu a durat mult. Iar de cu seară o broscuţă a venit curioasă pe rogojina aşternută în faţa cortului şi ne-a făcut să râdem din nou.    

Micul dejun l-am luat în maşină, căci a trebuit să gonim pentru a prinde bacul. Minune-mare ne-a trecut calea – un şacal (ştiam că sunt, dar nu mai văzuserăm niciodată în Deltă). Pelicanii de lângă trecerea cu bacul ne-au condus cu privirea de sus.

Urma locul meu de suflet – Parcheş. Am hrănit căţeii cu care ne întâlnim în fiecare an (acum erau mai mulţi) şi nu am văzut niciun om prin preajmă, în afara unui puşti blond, ce pescuia instruit de tatăl său.

Am trecut de nuferi, ghidaţi de doi cormorani curajoşi, pe sub – cred – 200 pelicani în total, în diverse reprize. Parcă nicicând nu mai văzuserăm atât de mulţi! Tot timpul spun că se simt protejaţi aici, în Delta Superioară. Nu-i prea multă vânzoleală. Ce-i drept, noi nu ne-am întâlnit cu nimeni, cu nicio barcă. Chiar am luat-o uşor, am savurat totul, fiind împiedicaţi să pătrundem în lacurile adiacente de nivelul foarte scăzut al apei... cu peste 1 metru mai scăzut... m-a îngrijorat. Trebuie să avem grijă de CASA noastră; fiecare acţiune, cât de mică, va conta. Am întâlnit un cormoran singur care nu s-a speriat deloc şi ne-a lăsat să ne apropiem de el. Savurez toate aceste momente, în care natura te ridică.

Nu numai că a fost la fel în Deltă, a fost una dintre călătoriile noastre preferate acolo. De-abia mi-a venit să cred că lăsam în urmă scaieţii mov, florile galbene şi puful omniprezent şi ne reîntorceam la aer rece şi ploaie prin Lepşa. Din nou, la limită. ;-)

 

Dar cât de tare ne încărcase statul în natură 4 zile!   

Să ne ţinem în viaţă, fericiţi, prin suflete pulsând şi să nu ne pierdem dragostea de a colinda lumea!