Unul.

Astăzi am plâns, cu patos, aşa.

Pe de o parte, pentru că mulţi dintre oameni nu înţeleg ce se întâmplă, refuză chiar să înţeleagă ce se întâmplă.

Pe de altă parte, pentru că mi-am dat seama cât de nesemnificativi suntem în ochii unora. Ca oameni. Ca ţară. Ca istorie.

*

Întâmplarea a fost legată de România, însă ea poate fi adaptată fiecărei ţări de pe glob. Pentru că la fel de puţin contăm în ochii unora care nu vor înţelege niciodată ce frumos este să fii om.

Totul a început după comentariul meu pe Instagram pe postarea unui fost preşedinte al Iranului, care s-a sucit brusc şi peste noapte în abordări – am observat şi la noi aceeaşi tendinţă. Că, deh, am fugit toată viaţa mea de la a face politică şi acum am ajuns să fac. Pentru că, în loc să nu ni se mai pună piedici peste piedici şi să fim lăsaţi să trăim darul acesta minunat venit de Sus, indirect ni se incită atenţia. A cam fost necesar să stăm cu ochii-n patru şi să nu îi slăbim pe cei ce conduc ţara, în numele nostru, bineînţeles, şi pe banii noştri. Cu toate că, de fiecare şi-ar face bucăţica de care ar fi răspunzător cu intenţii bune, nu ar trebui să ne găsim mereu în poziţie de luptă (bine, câţiva, că ceilalţi cred că „va trece” şi-şi văd de viaţă). Important e cum va trece. Că aşa s-a votat şi legea 5G-ului – şi va fi vai şi-amar dacă nici CCR nu contestă decizia Parlamentului nostru. Multe trec neobservate. /între timp, am înţeles că locul unde nu ţi se duce energia nu are cum înflori, că lipsa fricii te face să trăieşti liber, că să fii observator – deşi pare greu – este varianta de dorit – n.m., 27.11.2024/

Revenind la postarea de pe Instagram, am primit multe comentarii. Şi la ei, ca şi la noi, văd că mulţi dintre oameni sunt în vrie, în negare, atât de obosiţi de ultimii doi ani, că dau orbeşte în tot ce vine înspre ei. Fostul şef de stat, neutru acum câteva zile, a început, dintr-o dată, să-şi afişeze declarativ steguleţul cu galben şi albastru. (şi nu, steguleţul ăla nu ajută pe nimeni, mai mult face rău – mai ţineţi oare minte „Stai acasă”, „Poartă mască” şi „Şi eu m-am vaccinat” sau invazia asta şi-a atins scopul atât de repede?)

Şi a venit un bărbat – care nu a înţeles că eu pentru neutralitate şi claritate militez – să facă (eu aşa am perceput-o) troacă de porci România. Că el a fost aici şi a văzut corupţia şi că oamenii erau mai mult pro-UE, însă foarte mulţi nostalgici după comunism.

Treaba cu invazia e aşa la mine în suflet: simt că ceva e cusut cu aţă albă. În epoca asta în care totul este la milimetru calculat, da, eu îmi permit să simt şi să vorbesc de spiritual şi de lucruri care sunt dincolo de ceea ce vedem. Apoi, sunt istoric, dacă vreţi să o luăm şi mai riguros, însă aproape tot ce am studiat şi cercetat în România şi Scoţia e înglodat în minciună. Am mai spus-o. Istoria ce ni s-a băgat pe gât cu linguriţa sau, uneori, cu lingura de lemn nu are a face cu realitatea. M-am apucat să cercetez cu adevărat şi sper să dezgrop acea realitate. Cred că mi-am cam făcut un scop din asta.

Nu trebuie să aplaudăm vreuna dintre forţe când – chiar şi declarativ – sunt puse pe distrugere şi nu trebuie să pierdem din ochi contextul, pericolele. Ce se ţese în spate cât „magicienii” se asigură că avem ochii aţintiţi asupra a ceea ce se întâmplă la nordul României şi mai sunt şi împăienjeniţi de frică? Oamenii care cer ajutorul vor fi cu siguranţă ajutaţi, însă lipsa rezistenţei nu ar trebui încurajată, la fel cum se întâmplă în jurul nostru, zi de zi. Cu grămada de oameni toxici care doar vorbesc de ajutor, nu îl vor cu adevărat. Fuga din faţa provocărilor înseamnă, de cele mai multe ori, o lecţie neînvăţată. Trebuie, cu multă prezenţă, văzuţi oamenii care cu adevărat au nevoie de ajutor. Aceia au atât de multă demnitate şi bun simţ încât nici nu ţi l-ar cere, însă îţi vor rămâne veşnic recunoscători că l-ai acordat.

Am fost de mai multe ori şi în Rusia, şi în Ucraina. Am mai mulţi prieteni ruşi, iar atitudinea mea faţă de ei nu s-a schimbat. Inima mea nu simte diferit după direcţia vântului. În Ucraina nu am prieteni, însă am fost foarte bine primită la fiecare vizită a mea acolo. Oamenii obişnuiţi nu trebuie condamnaţi şi judecaţi pentru aceia care vor să impună cu forţa un nou fel de a trăi – sub control permanent.  

***

Am plâns pentru că oamenii aceia corupţi de care vorbea bărbatul iranian nu mă reprezintă. Şi nu îi reprezintă pe cei mai mulţi dintre români, care sunt blajini şi săritori şi legaţi de ei. Aş vrea să nu îi mai ştiu „la conducere”. Aş vrea să nu mai ştiu „la conducere” pe niciun tiran al lumii, pentru care banul şi puterea sunt esenţiale.

Oricâţi am muri, suntem doar un număr. Oricâţi am încerca să îi convingem pe restul că lucrurile stau diferit, pentru că noi avem vederi mai ample, ca lentila largă a unui aparat foto, nu va funcţiona până când fiecare nu îşi va fi parcurs drumul. Este calea individuală a fiecărui om până la trezire şi înălţare. Cu toate acestea, nu mi-a fost mai clar până azi ce înseamnă oneness-ul acesta în care trăim în fapt cu toţii – tu, eu, pisoiul ce-mi umblă vesel prin casă, stejarul de la capătul străzii mele. Atingerea unei stări mai ridicate de conştiinţă nu este posibilă pentru Pământ dacă nu suntem cu toţii în vagoane. /în mod bizar, nu cred în moarte ori conştiinţă colectivă, ci doar în acel Unul ce le înglobează şi ştie pe toate, iar acestea toate sunt deja în fiecare dintre noi; nu există lecţii, în viziunea mea, ci doar reamintire – n.m., 27.11.2024/

Aşadar, până la mai Bine /în accepţiunea pământeană – n.m., 27.11.2024/, pentru care voi lupta cu siguranţă, va trebui eu, una, să învăţ şi răbdarea. O mare lecţie a acestei vieţi pentru mine.

****

Ştiţi ce i-am răspuns iranianului?   

„Îmi pare rău că tot ceea ce ai avut de spus despre ţara mea este că este coruptă. Pe de altă parte, eu am mult mai multe de spus despre Iran. Cât de minunat s-au purtat oamenii cu mine în ambele dăţi când am fost acolo, cât de fermecătoare este natura, cum nu am mers niciodată la culcare fără un zâmbet pe chip. Ştiu că şi voi aţi avut probleme în Iran în toată această perioadă – vorbesc regulat cu prietenii mei apropiaţi de acolo. Însă au fost şi în Europa doi ani grei. Istovitori. Plini de luptă. Vrem aceleaşi lucruri – să ne bucurăm de această viaţă care ne-a fost dată. Umanitatea ne leagă. Hai să nu o pierdem.”

La final, tot dragostea cred că este salvarea pentru noi. De mică am visat o lume în care să ne iubim cu toţii, în care să nu fie conflicte. Ştiu că există undeva, că nu este doar o utopie.

Poate acum ne strângem doar rândurile, realizăm că ne-am dus într-atât de jos încât mai mult nu ne putem afunda şi reîncepem să ne ridicăm. Suntem atât de diferiţi, însă diferenţele acestea ne fac frumoşi, ne fac să înţelegem de ce lupta merită dusă. Pentru Pământul acesta minunat, pentru animăluţe şi plante, pentru viitorul nostru, pentru armonie, pentru noi – unul.  

/aş înlocui „lupta” cu „viaţa”, lucrurile sunt simple şi frumoase dacă aşa alegem să le creăm – n.m., 27.11.2024/