Meet us halfway – din Mongolia în Budapesta

Am crescut. Sunt copil mare, de-acum. Cu toate că mă simt ca şi când ar fi trecut 100 de ani peste mine şi aş mai vrea să trăiesc cel puţin 100.

Înţeleg tot mai multe din viaţa asta. Subtilităţi, dedesubturi. Sunt toate încercări şi mă străduiesc să le fac faţă. Când încep cu „uneori”, e profundă treaba. Uneori, drumul îţi scoate în cale oameni faini. Aceştia sunt multişori şi, de regulă, dacă tu eşti fain, îi atragi pe cei ce-ţi seamănă. Mai sunt însă ocazii din acelea, când se aliniază toate, de la planete şi până la timp, că drumul îţi scoate în cale oameni foarte faini. Aveţi acelaşi cadru educaţional, sunteţi sufletişti, inteligenţi şi amuzanţi şi, mai cu seamă, vă place aventura.

„Staţi liniştiţi, rezolvă prietena mea” – aşa au fost primele interacţiuni cu ruşii noştri. Eu trântind uşi, în încercarea de a-i face pe cei cărora le plăteam în Mongolia 30 USD – va urma – pe noapte (mult pentru regiune) să înţeleagă că nu vrem să stăm într-o casă cu pereţii scorojiţi şi chiloţii proprietarilor prin dulapuri, ci în iurtă, după cum ne fusese promis, iar Elena, Julia şi Vadim pregătind masa (inclusiv pentru noi), căci aduseseră cu ei o grămadă de mâncare din Novosibirsk. Şi plătiseră în avans acelaşi tip cazare, de care fuseseră, la rândul lor, privaţi.

Cazacii mongoli la care stăteam încercaseră ei să mă ia pe ocolite, să îmi ofere beneficii pentru mine şi Marcel (căci, deh, când scrii şi lumea te mai şi citeşte, cuvântul tău atârnă greu, mai ales că eu le cam şi zic fix aşa cum le-am simţit), însă, integră cum îs, am spus „eu nu mă mut în iurtă fără ruşi”.

No, cam aşa a început prietenia dintre noi şi ei. Pe scurt, căci voi detalia în istorisirile cu iz de Mongolia – vedeţi prea bine că am luat-o în sens invers J –: mers la „Golden Eagle” Festival 2 zile la rând şi plictisit amarnic, mâncat (şi băut) împreună 3 mic-dejunuri şi 3 cine (mai aveam şi noi de-ale gurii şi ne-am mai aprovizionat din Ölgii), adormit cu poveşti de călătorie pe buze, cuvinte deochiate în rusă şi cântat la chitară şi... în ultimă instanţă, plănuind o ultimă ispravă, de juma’ de zi (ei se întorceau în Siberia în aceeaşi zi, vama era deschisă doar până la 18, angajaţii mongoli de-acolo ştiam cu toţii că numai chef de muncă nu aveau, aşa că trebuia să ne reîntoarcem în Ölgii până la ora 15). Aveam de gând să încercăm să vedem Lacul Khoton, din Parcul Naţional Altai Tavan Bogd, însă aflasem cu o zi înainte că:

a)     avem nevoie de permis;

b)    permisul nu ni se acorda decât dacă aveam „susţinerea” unei agenţii de turism locale;

c)     un cetăţean mongol trebuia să se găsească cu noi în maşină.

Ce riscam noi?

i)                o amendă usturătoare;

ii)              să nu ajungem la timp înapoi în Ölgii;

iii)            să fie necesar ca armata să ne escorteze înapoi în Ölgii (eram în apropierea graniţei cu China) şi să plătim pentru asta.

Cel de la care închiriasem maşina cu Marcel – va urma, din nou – ridicase din umeri: „Sunt ruşi prietenii voştri, nu? D’apăi, întrebaţi-i pe ei. Ruşii întotdeauna găsesc o cale.”

Au râs în hohote când au auzit. Am fi vrut să riscăm să mergem înspre Khoton şi să ne furişăm pe lângă punctul de control din parc, însă... la cât de sătui eram deja toţi 5 de Mongolia şi de cât de ciudat se purtau oamenii cu noi, am zis că nu avem încredere că, în cazul în care ne-ar fi prins, ne-am fi putut „înţelege” cu ei.

Şi-aşa, am ales Lacul Achit. Pe-un drum (asfaltat iniţial) care ne apropia şi îndepărta apoi de întinderea de apă, zguduindu-ne din toţi ţâţânii, am ajuns într-un final, la o mare de albastru şi câteva iurte. 

Ne plăcea, dar nu ne impresiona – asta până când am ajuns fix lângă licăr. Una dintre iurte era în curs de demontare – cred că a durat sub 30’ şi cred că era semn că iarna cu temperaturi constante de -25°C era pe sosite –. Vadik s-a apucat de pescuit, Marcel i s-a alăturat, în timp ce eu am stat şi-am făcut fotografii cu Elena şi Jules, apoi ele au curăţat legume şi au gătit o supă. Nu m-au lăsat să mă ating de nimic, doar am făcut atmosferă. Doriseră să ne facă o surpriză şi, da, a ieşit minunat primul şi ultimul nostru prânz împreună: eu – supă vegetariană, ei – supă cu peşte (nu proaspăt, din păcate, că nu prinseseră băieţii). Imaginaţi-vă că era un soare cu dinţi din ăia fioroşi, apa făcea să fie şi mai frig şi supa aceea caldă o simţeai scurgându-se prin tine şi încălzindu-ţi fiecare părticică.

 

Ne-am întors în siguranţă, a urmat un rămas-bun din acela emoţionant şi Marcel ducându-le dorul şi conversându-se nonstop cu bratan-ul lui pe WhatsApp.

După ce ne-am reîntors şi noi în ţară, am continuat să ţinem legătura prin urări, fotografii şi vederi şi, pentru că Jules şi Vadik se căsătoreau la final de noiembrie, îşi planificaseră o lună de miere în Europa. Elena li se alătura. Aterizau toţi trei în Praga, Marcel nu mai avea zile de concediu, aşa că a rămas o singură variantă: Budapesta.

Şi am plecat, dis-de-dimineaţă, cu soare în urmă şi înainte-ne, făcând o oprire doar la Giarmata, o comună cochetă, unde-am dat peste Influence Food&Passion. Mamma mia, ce mai bucate italieneşti! Unul dintre cele mai bune restaurante unde am fost vreodată, cu o atmosferă şic, primitoare şi caldă. Unde mai pui că am stat la poveşti mult cu proprietarul locului şi am aflat de unde se trage pasiunea lui, că lucrează cu cele mai proaspete ingrediente ş.a.m.d. Vă recomand să treceţi pe-acolo, este doar la 2 minute de autostradă.

În Ungaria, vremea a început să se strice şi să plouă tare, tare de tot. Am ajuns în Üröm, un sătuc arătos de lângă Budapesta, la căderea serii. Adoram deja ambianţa, cazarea clasică, bucătăria country-chic şi amabilitatea gazdei noastre de la Private Oasis – m-aş reîntoarce şi vara, cred că priveliştea [eram pe-un deal] –, minus ceaţa, este fantastică.

Ne-am dus să ne vedem cu ruşii noştri; am tras nişte râsete la început, în stilul caracteristic al grupului nostru, apoi ne-am îmbrăţişat şi am făcut schimb de cadouri. Au vrut să se plimbe – pentru Elena şi Julia era prima dată în Budapesta şi în Europa, de altfel. Însă chiar şi prin frumosul Târg de Crăciun din Budapesta este cam neplăcut să colinzi sub picuri reci de ploaie, ce se intensificau (de curând, am realizat că aveam şi o umbrelă în maşină – fata cu palma –). Am încercat să găsim un restaurant fain, deşi aveam o listă grozavă de lucruri de făcut, însă vremea, ah vremea! Nu le place neapărat peştele, nu ne-am simţit niciunul în largul nostru în aroganţa din Szimpla Kert (unul dintre barurile acelea ruină, originare ca idee din capitala maghiară), aşa că, în căutare de idei, mi-am amintit eu de Café Csiga, unde cinasem cu Marcel în urmă cu 5 ani. Am avut norocul să prindem, după un sfert de oră de aşteptare, o masă la etaj. Ne-am aşezat uzi, înfriguraţi şi obosiţi, fericiţi însă că, în sfârşit, apucam să vorbim şi noi ca oamenii şi să ne împărtăşim din poze, videoclipuri şi impresii.

Mult după miezul nopţii, am ajuns şi în faţa apartamentului lor, i-am îmbrăţişat, ne-am urcat în maşină şi am plecat şi noi la culcare.

A doua zi, aveam o invitaţie la micul dejun la ei, pe care, bineînţeles, am onorat-o cu drag, aducând şi noi cornuri şi sucuri.

Apoi, am plecat împreună la Szentendre, orăşelul de la malul Dunării, despre centrul istoric al căruia auzisem atât de multe. Este, într-adevăr, deosebit: străzile acelea pietruite, umbrelele colorate arhicunoscute – dar atât de efect – şi muzeele... care mai de care mai altfel. Am poposit la Muzeul Crăciunului şi al Marţipanului (la cel din urmă, prăjiturile îmi erau cunoscute din Budapesta, aşa că m-am delectat cu încredere cu o specialitate cu caramel sărat). Aşa am mai reuşit şi noi să ne aşezăm şi să ne uscăm, din nou, hainele. Ploaia nu se lăsa. Iar Vadim cred că mă cam înjura în gând, cu ideile mele de vizită, căci, cu preţurile din Ungaria în reală creştere, se cam cheltuiseră bani frumoşi în ambele locuri, pe podoabe de brad şi dulciuri. :D

Am mai rătăcit, admirând raţele şi Dunărea destul de scăzută ca nivel, apoi ne-am reîntors în Budapesta, oprind la un Tesco, unde am sperat să găsim – şi am şi făcut-o întrucâtva – alte ornamente de Crăciun. Şi alte cele. Am plecat cu toţii cu coşurile pline şi ne-am luat din nou rămas-bun. Cine ştie unde ne vom revedea data viitoare?

Viaţa este scurtă şi este de dorit să profităm de toate momentele frumoase care ni se oferă, fără a ne gândi la timpul pe care-l investim sau la banii pe care-i investim.

Şi noi? Am mai avut timp de-o oprire în Arad, ca să îi cunoaştem şi noi pe Cristina, cu care am interacţionat mult de când am câştigat tabăra de windsurfing, şi pe soţul ei. Apoi, am tulit-o înspre Braşov.

Rezistă aceste prietenii închegate pe drum? Eu aş spune că da, pentru că vă unesc aspecte diferite ale vieţii faţă de cele pe care le aveţi în comun cu prietenii de acasă, întâlnirea are loc, de obicei, în condiţii ori critice, ori mult prea bune ca să fie adevărate, deci simţurile funcţionează la grad înalt, apoi, dacă rămân în picioare stâlpii de bază ai oricărei prietenii, vor ninge ani peste relaţii. Important este să fie lipsiţi de invidie şi interese ascunse şi plini doar de dragoste şi gânduri de bine.