Vreau să rămân un om; nu vreau să devin un cod QR!

 

Mi-am boicotat vacanţa din Cipru care urma în octombrie pentru că nu mi s-a părut corect ca eu să beneficiez de mese la restaurant şi vizite la muzee (Flight Pass), în timp ce localnicii neacceptanţi ai „serului-minune” nu aveau voie nici măcar în magazinele de cartier. #SlavePass – aşa îl găsesc pe Twitter, unde stau cel mai mult în ultima perioadă pentru că este cel mai puţin cenzurat (mi-a explicat Marcel al meu că bazele lor de date permit mai greu cenzurarea). Acolo sunt activistă (în viaţa reală uşor anarhistă) pentru că mi-e mult mai uşor să interacţionez cu oameni care nu mă cunosc (da! aşa am ajuns – şi nu cred că sunt singura –) şi puteţi vedea ce postez aici. Pe Instagram ţin legătura mai ales cu prietenii mei din Iran. Iar de Facebook am ajuns să mă ocup tot mai puţin pentru că a decăzut platforma, este greşit înţeleasă şi utilizată şi… din păcate, ura (străină mie) m-a demoralizat de câteva ori când am vrut să îmi fac auzită vocea cu privire la coşmarul în care ne trezim zi după zi (şi în care am fost târâţi fără voia noastră!).

Dar nu mai tac, nici măcar pe Facebook, pentru că nu îmi mai este teamă că aş reacţiona nepotrivit sau că aş mai pierde ceva. Mama mi-a spus mereu că „ce este al meu să fiu sigură că este pus deoparte”.

Am avut de la început o problemă cu cei care şi-au făcut poze cu acul în braţ. De ce? Nu este nicio fală, este o alegere, şi eu am câteva înţepături făcute (pentru călătorii – însă treburi testate, în minimul necesar ca şi cantitate) şi nu am ieşit public la fiecare dintre ele ca să îmi mai cresc stima de sine. Eu am suficientă.

Şi m-am schimbat foarte mult din martie 2020 încoace. Am fost mereu foarte sensibilă şi cei mai mulţi dintre prietenii mei apropiaţi, prin lipsa de implicare de anul trecut, au creat rifturi între noi. Am încercat să repar ce se mai putea repara, însă multe relaţii s-au încheiat din 2020.

Iar anul acesta, drama mea (e cel mai greu an al vieţii mele, cu cea mai urâtă vară) a început în 16 mai când, revenită dintr-o Albanie unde am uitat că în multe zone din restul lumii se trăieşte în frică, am început să aflu, rând pe rând, cum aproape toţi apropiaţii mei îşi băgaseră în ei „serul-minune” de mai sus. Nu că ar fi trebuit să îmi dau eu binecuvântarea – şi-aşa, odinioară, o femeie pe care am iubit-o mult a strigat sus şi tare „e corpul meu şi e viaţa mea” când îmi arătam îngrijorarea pentru ea şi copilul ei –, doar că întotdeauna am fost toată o inimă şi mi-a păsat. Am fost transparentă şi am crezut că şi prietenii mei mă iubesc aşa cum îi iubesc eu pe ei. Şi cât m-am înşelat!... Eu, când nu ştiu ceva, cer o părere sau, măcar faţă de oamenii care sunt o parte importantă din viaţa mea, nu mă ascund. Trădarea, sub orice formă ar veni ea, doare. Şi, chiar dacă le încerc, poate că remediile nu se vor arăta niciodată.

Am trăit într-o letargie în iunie; cu încrederea în sine ciobită; plângeam mult, uneori cu sughiţuri, din grijă pentru cei care şi-ar fi putut pune viaţa în pericol pentru o vacanţă în străinătate. Noroc cu pisoiul pe care l-am adoptat pe 20 iunie, când ar fi fost ziua bunicului meu, cu care am avut o legătură cu totul specială, şi care cred că mi l-a trimis să îmi ridice moralul. ♥

Apoi, a venit întoarcerea din Deltă, când tot pe Twitter, am aflat de odioasele demersuri din Franţa, care mai apoi s-au extins, ca tentaculele unei caracatiţe, prin lume. Parcă s-a jucat o loterie cu ţările lumii. Australia a tras clar paiul scurt. În Nigeria şi Iran, serviciile bancare nu mai sunt o opţiune. În Slovenia, nu mai pot pune oamenii benzină. (Chiar azi mi-a spus tata „Bine că avem biciclete!”)

M-am simţit neînţeleasă în vara asta, aproape de a fi şantajată, cu o tensiune în aer care aici în România este uşoară faţă de alte ţări (că de aceea mă simt atât de bine aici!), însă din martie 2020 vine şi pleacă, iar în iulie-august mi s-a părut cel mai accentuată.

Mare parte din regăsire a fost în reîntâlniri cu oameni din trecut de care m-am apropiat foarte tare şi care îmi sunt foarte dragi chiar dacă nu ne-am văzut poate niciodată în carne şi oase. ♥

Departe de mine gândul de a condamna pe cineva. Îmbucurător este că şi dintre cei care au ales diferit faţă de trei sferturi din populaţie, comparativ cu alte ţări – avantaj de poliglot: citesc multe postări, în multe limbi –, ştiu că totul este cusut cu aţă albă. Şi luna iunie plină de frig şi ploi – ca să ne deprime şi ca să facă pagube-n agricultură. Aaah, nu ştiaţi că minunaţii pot muta norii unde vor?!

Dacă chiar ne doreau binele guvernanţii ăştia plătiţi tot din banii noştri, fiecare român ar fi primit săptămânal un coş cu alimente sănătoase, vitamine şi încurajări, nu ameninţări, manipulare şi frică pe pâine. Cu siguranţă, ar fi costat mai puţin decât cele 120 milioane de doze.

Partea bună în toată treaba asta este că eu am realizat că, deşi nu aş putea să stau tot timpul lângă toţi oamenii (pentru că m-ar epuiza energetic), ţin la toţi. Mi-e milă de cei ce nu sunt (încă, dar se schimbă vremurile si trăim cu speranţa!) capabili să înţeleagă păcăleala prin care trecem, mi-e milă de cei ce nu pot încă să îşi asume că pot contribui cu bucăţica de adevăr pe care o ştiu ei şi îi îmbrăţişez în gând pe cei ce s-au dus din cauza tratamentelor intenţionat şi anapoda aplicate.

Îmi pare rău că am stat 2 luni în casă şi că am contribuit la mascaradă.

Îmi pare rău că mi-am făcut (singurul!) test PCR ca să călătoresc în Egipt de ziua mea, anul trecut.

În rest, nu am păreri de rău în ceea ce priveşte partea mea, jucată în povestea plandemică. Sunt nesupusă (şi aşa nu am iubit eu niciodată regulile – când eram la grădiniţă şi am avut inspecţie şi a trebuit să răspund la întrebarea „Cine are grijă de tine?” cu “Tovarăşul … şi tovarăşa …”, eu am ales să spun că de mine au grijă „Bunicul, bunica şi mătuşa”). Şi uite că am supravieţuit epocii de aur. J Nu fac din principiu ce nu îmi place. Mă cunosc foarte bine. Şi iubesc nesupunerea românească!

 

Nu port mască (am purtat foarte puţin în perioada asta, mai fac câte-o scenă într-un supermarket /că nu e drept şi nu protejează!/ şi nici că mai calc pe-acolo; prefer să cumpăr din piaţă şi direct de la producătorii români).

Nu m-am distanţat (sunt la fel de pupăcioasă cum am fost întotdeauna).

Nu mi-am injectat minunea de ser (şi nici nu o voi face). Aici fiecare alege. Pe cei care aleg să şi-l injecteze i-aş sfătui să se documenteze riguros, pentru că nu-i de şagă. Pe cei care l-au făcut deja şi regretă – să aibă doar gânduri pozitive, cum că nimic nu îi poate atinge. M-aş gândi mult şi bine şi pusă în faţa următoarelor doze (că sunt în pregătire).     

Călătoresc cum pot şi pe unde pot (ador şi mai mult România şi oamenii de aici!) şi încerc să îmi trăiesc viaţa ca şi cum nimic nu mi-ar perturba-o. Din 15 august se pare că şi starea mea de spirit s-a îmbunătăţit – au fost 3 luni grele, însă aşa trebuie să fac eu – să trec prin toată suferinţa ca să nu rămână nicio cicatrice.

 

Şi acum, la ordinea zilei: „paşaportul de lagăr” – mi-a plăcut cum a fost numit (am văzut astăzi pe FB). Încă nu îmi revin (nu am putut adormi decât pe la 5) cum de s-au putut minunaţii de la guvernare gândi că ar fi rentabil pentru noi ca ţară.

De unde, dacă mai existau dubii (că doar şi eu vreau să cred că toţi oamenii sunt buni şi că au intenţii dintre cele mai alese!), rezultă că nu le pasă de noi. În Franţa se iese în stradă de la mijloc de iulie, fără niciun rezultat. Dovadă că se urmăreşte planul. Cel prezentat de Klaus Schwab în „The Great Reset” – recunosc că nu am citit cartea, era plină de greşeli ortografice şi nu am mai suportat să îi parcurg paginile, m-am oprit la începutul ei –.

Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştim! Sunt atât de multe lucruri ce ne sunt ascunse! Sunt atât de multe relele pe care nişte narcisişti nefericiţi vor să le facă pentru a simţi că au trăit cu adevărat viaţa asta. (Să nu îmi fie cu supărare, însă cei care au fost printre primii care s-au înghesuit pentru doză şi nu au avut motive de natură medicală se pot întreba dacă nu suferă şi ei de FOMO şi de imaginea unei vieţi neîmplinite de vreme ce se agaţă atât de tare de ea.)

Am citit atâtea studii şi articole şi urmărit atâtea înregistrări prevestitoare din trecut, încât am realizat cât de prostuţă am fost şi eu. Am fost masterandă la Istorie şi am înghiţit găluşcă după găluşcă fără să ridic măcar o sprânceană. Au fost multe resetări! Mereu s-a încercat răsturnarea situaţiei în lume, spre folosul a foarte puţini – dintre care unii ne sunt total necunoscuţi, sunt sigură!

Joaca aceasta ce sfidează logica – de unde am pornit (14 zile) şi unde am ajuns (să nu îţi poţi cumpăra de mâncare, să nu poţi munci, să nu poţi face şcoală – chiar dacă şi aici, educaţia a fost rău aplicată, însă intenţionat aşa, de la începuturi, să stai în lagăr (vezi tot Australia)) este o joacă a lor de-a Dumnezeu. Numai că ei nu sunt Dumnezeu!! Şi sunt sigură că vom fi ajutaţi şi sprijiniţi, chiar azi am simţit că… deşi se dă cu noroi, noi suntem parcă mai uniţi. Sufăr când văd copii cu măşti (am lucrat şi ca profesoară în trecut) şi când înţeleg cum încearcă să le fie rupt spiritul. Din ce am văzut în ultimul timp în România, cei mai şcoliţi români sunt şi cei care au, în cele mai multe dintre exemplele întâlnite de mine, cea mai redusă inteligenţă emoţională. Pe care omul de la ţară o are din belşug, pentru că este legat de sine. Într-o zi, a intrat în liftul din blocul nostru o bătrânică. Purta batic şi se simţea după accent că nu era din Braşov. Ne-a spus că ea nu are mască (era prin primăvară); i-am zis să stea liniştită, că nici noi. Apoi, cu un zâmbet mare, ne-o zis (şi lui Marcel îi venea să o îmbrăţişeze): „Apăi, ce, e o răceală, nu?”… ♥   

 

Că facem parte dintr-un sfert sau din restul de trei sferturi – referindu-mă acum la România –, ar trebui să ne iubim, nu să ne duşmănim. De undeva flacăra libertăţii va începe să ardă tare şi m-aş bucura să fie din ţărişoara noastră!

Cu tot cu scumpiri (şi acestea intenţionate), presiuni şi, din nou, şantaj, trebuie să rezistăm; un pumn de făină nu va fi niciodată o problemă, cum greşit am fost educaţi să credem că banii au o importanţă supremă. Să nu cedăm. Că acolo vor să ne ducă, să depindem de ei material ca să se joace cu noi şi să dispună de noi exact aşa cum doresc (cum altfel să nu avem nimic dar să fim fericiţi până în 2030? /sloganul FEM, al cărui preşedinte e Schwab/). Ca din oameni să devenim maşini. Oxidul de grafen e prin măşti, doze, teste… acum, nu ştiu dacă nu cumva pe loturi, ca să nu bată la ochi, însă eu zic „pas”. Aţi văzut cum se manifestă?

 

Mai sunt multe de spus – despre stargate-uri, despre proiectul Looking Glass, despre dimensiunea în care va vibra în curând Pământul –, însă mă voi opri acum. Sunt fericită să mă simt aproape în fiecare zi de români pe care nu îi cunosc, dar care vibrează la fel. Suntem un popor evoluat spiritual.  

Îmi tropăie prin cap imagini din Bonţida, când înainte de un alt festival-minune, umblau prin sat să înţepe bătrânii şi o bătrânică adorabilă a spus că ea nu doreşte: „D-apăi cu toţii suntem datori cu o moarte!”.

 

Mie nu mi-e frică – nici de autorităţi, nici de voi cu alte păreri decât ale mele, nici de boli.

Am cunoscut dragostea, prietenia, am făcut o mică parte din ce mi-am dorit. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit! Mai vreau. Dar în LIBERTATE.

♥

Capul nu mi-l plec, sufletul nu mi-l pun rămăşag.

Până la urmă, nu este vorba despre virus.

Nu a fost niciodată.