Primăvara la Călăraşi

 Cum de scriu despre primăvară toamna? Ei bine, astăzi, în soare, poate că era mai cald decât chiar şi în acele zile frumoase de lângă Dunăre!

Mai apoi, scriam acum două săptămâni despre frânturi de toamnă în Deltă. Au fost şi de iarnă în Delta Superioară. Înainte de a ajunge la cele de primăvară (cu peripeţii, din aceeaşi călătorie), a fost oprirea la Călăraşi.

 

Văzusem în urmă cu mulţi ani un reportaj despre ostroavele din apropiere de Călăraşi. Mai fusesem acolo în 2004, aşa că era cazul să revin. Da, îmi făcusem griji legate de traseu, curentul prea puternic, punctul de plecare/sosire; se părea, însă, că urmau să se spulbere. Toate.

Iată şi momentele prin care s-au scurs zilele acolo, toate sub un soare de vară parcă. Mi-a amintit de nişte momente din 2007 de pe Coasta de Azur, vântul susura la fel. Ce nu aveam atunci? Foarte mulţi fazani, niciodată nu am văzut atât de mulţi în vreun loc pe care l-am colindat.

 

Popas la drum de seară

Având experienţa din vara trecută de la Lehliu-Gară (şi opririle repetate de atunci încolo în acest punct emblematic), nu puteam să nu poposim La Partid. A fost la fel de să-te-lingi-pe-degete ca de fiecare dată. Inclusiv acel Mojito de care aveam mare nevoie (anul trecut – da, sunt tare în urmă cu relatările –, nu ştiu cum s-a făcut, însă am tot lucrat de pe drum, fix în acea perioadă luptându-mă cu un proiect mare).

 

Prietenie la muzeu

La Muzeul Dunării de Jos. Minunat gândit, cu multe de transmis, unde m-am ataşat tare de doamna extraordinară care ne-a ghidat paşii de la o expoziţie la alta, ridicându-ne întrebări şi trezindu-ne amintiri. ♥

 

Călăraşi pe apă

Tot pe ea am întrebat-o unde ne sfătuia să mergem pentru a vedea pelicani. I-am urmat indicaţiile, însă atât de mulţi au văzut, practic, pe drum!

☼ Mai bine zis, pe lacurile formate pe marginea lui (Centura Călăraşi Vest). Aşa că, am lansat caiacele şi am încercat să ne apropiem de păsări. A fost un pic cam greu, căci vântul era foarte puternic, aventura însă ne-a încărcat. Şi cea mai de vară amintire de-atunci este legată de cum mergeam pe marginea drumului, în şortul de neopren, aşteptându-l pe Marcel.

☼ Tot vântul (poate şi înserarea) ne gonise(ră) de la Plaja Podul 4, care arăta îmbietor, însă nu a fost să fie atunci.

☼ A doua zi, chiar de Paşti, a fost! Am lăsat maşina în parcarea Restaurantului Baden şi de acolo am şi început trecerea, gândind cu voce tare „Peste tot Dunărea miroase la fel”.  

Ne întâlniserăm cu un alt caiacist, care îşi dăduse cu părerea asupra traseului ales de noi. Cam 11 km. Cam aşa au fost, poate spre 12. Neoficial, 17.

Totul începe cu o traversare lungă a Dunării (are aproape 1 km lăţime aici, deci vâsleşti mult). Este viţă-de-vie pe partea cealaltă, ne întrece o şalupă ce-are inscripţionat „Kiss Me Oana”. Zăbovim în zona aceasta plină de verde, cât facem, practic, turul ostrovului. Marcel găseşte un trandafir roşu în apă şi mi-l oferă – o premieră pe apă! E momentul să şi înfulecăm ceva (vezi cojile de banană de mai sus ↑).

Urmează bucata în care vâslim împotriva curentului. Nu pe Dunărea mare, ci pe bucata de fluviu ce-nconjura uscatul. Vedem multe păsărele cu căsuţele în malurile nisipoase, ne minunăm. Efortul este mare. Oamenii-s petrecăreţi, la fel, pe maluri. Dintre dulăii pe care-i întâlnim, mulţi ne fugăresc zeci de metri, gata parcă, între două lătraturi, să ne urmărească şi prin apă.

Trecem foarte aproape de malul bulgăresc, de Silistra vecină. Apoi, când mai avem puţin, înaintea traversării Dunării mari, ne intersectăm cu bacul ce face trecerea de pe un mal pe altul. („Circulă azi, de Paşti?”)

În timp ce Marcel mi-o ia înainte, mai apare şi-un şlep ce-mi trece prin faţă. Credeam că mă va încurca, însă viteza lui este considerabilă, în timp ce eu sunt la capătul puterilor. Pe ultimele bătăi de padelă, urmăresc un căţel flocos de pe mal. Ajung. Îmi tremură picioarele şi dârdâi de frig, însă a meritat. Suntem fericiţi. Este 18. Am plecat la 15:25. A fost o aventură în care ne-am luptat doar cu noi înşine. Şi nu că am fi învins, însă, la final de zi, ne-am simţit mai puternici.

 

Înviere cu tâlc

Pentru că s-a nimerit să fim în Călăraşi alături de dragii noştri vecini, am mers împreună la Înviere. Doream să văd obiceiurile şi din această parte a ţării noastre şi mi s-a părut o ocazie drăguţă de a ne întâlni.

Am fost la Mănăstirea Coslogeni, cu o bisericuţă maramureşeană ce trona în curte, aproape de intrare găsindu-se Crucea de Leac, zice-se, dintr-o întâmplare, încă din 1738 şi conducând la minuni. Vrerea ei se înfăptuise. Şi-aşa stam şi eu, gândindu-mă, cu lumânarea în mână, la ce îmi doresc cu adevărat. Minunile sunt în noi, minunile suntem noi.

 

Bineînţeles că nu am fost lăsaţi să plecăm fără să mai vedem doi pelicani (dintre care unul creţ) în drumul nostru spre următorul popas, tot la drum de seară.