De ziua mea, cu autorulota, prin Dobrogea ♥

De mult îmi doresc să merg cu rulota. Cum unităţile de cazare din ţară s-au hotărât unele dintre ele (nu prea multe, dar sunt câteva speriate de sistem) să aplice segregarea, chiar şi în absenţa vreunei legi, de ziua mea am zis că este momentul să îmi împlinesc visul.

Cum cu Obo mă ştiu de ani buni, alegerea Car-Path nu a fost grea.

 

Ce mi-a plăcut cel mai mult?

Că de ziua mea, în afară de Marcel şi de tata, au putut veni cu noi pisoiul nostru Peticel şi chinchilluţa noastră Pancho – dragul de Rufus nu mai este de o lună, însă e o altă poveste. Şi o voi spune la momentul potrivit. Adică să călătoreşti cu animăluţele tale dragi este minunat! Şi e fain că cei de la Car-Path le acceptă.

Patul care coboară din tavanul autorulotei. Şi în care am dormit!

Ideea că ai posibilitatea de a te opri oriunde, a mânca, a te odihni şi, pe măsură ce o faci, a savura un peisaj!

 

Care a fost traseul?

Ar fi trebuit să fie 4 zile, au fost doar 3. Că doar, când e ziua ta, chiar şi atunci când nu o mai ai trecută (aproape) nicăieri, te mai sună lumea. Anul acesta nu a fost plăcut, a fost foarte obositor. Şi atunci, amâni un pic plecarea.

 

Ziua 1: Braşov – Lepşa /şi curbele nebune/ am văzut iarăşi un urs (pe aici devine tradiţie deja)! – Focşani /ploaie nebună, dar tata şi Marcel au găsit un suc divin de mere undeva după capitala Vrancei/ – Brăila /cu prima trecere a Dunării a lui tata şi a noastră cu autorulota – au crescut tare preţurile: am plătit 48 lei/ – Măcin

În fapt, după un drum cu cer înnorat, apoi ploaie cu duiumul, şi o masă la un restaurant omenos (pregătesc o listă a tuturor locurilor care în aceste vremuri au tratat pe toată lumea cu omenie – o voi lansa la momentul potrivit), am zis să ne oprim pentru desert (tartă cu frangipane, pere şi smochine, făcută de mine) în parcarea din care plecaserăm în explorarea Munţilor Măcin în urmă cu un an.

Dar nu am găsit-o.

Aşa că am parcat şi noi pe un drum lăturalnic, însă ne-au trezit zgomotele camioanelor care făceau de la 6 dimineaţa drumul înspre/dinspre carieră.

 

Ziua a 2-a: Parcul Naţional Munţii Măcinului – Parcheş – Vadu

S-a luminat şi a fost superb!

Până la urmă, nici ziua nu am mai găsit parcarea din toamna trecută, însă, în urma discuţiei cu un domn din zonă, am parcat lângă Mănăstirea Izvorul Tămăduirii şi am apucat-o înspre Vârful Caramalău. Printr-o oază de verde la început, apoi printre stâncile ce dau farmecul Munţilor Măcin, am pierdut marcajul (bandă albastră). Marcel şi cu tata m-au dus pe cel mai abrupt traseu (bolnăvioară cum eram şi respiram greu, m-am luat un pic de ei). Lui Peticel i-a plăcut la nebunie. S-a căţărat cu mare avânt pe stânci, apoi a urmărit – cred eu – cu mare mirare peisajele frumoase ce se desfăşurau înaintea ochilor lui. A durat o oră urcuşul şi, la coborâre, am venit pe traseu 40 de minute până la mănăstire. Chiar şi acesta a fost greuţ (pietrele ude sunt înşelătoare). Mi-a plăcut tare mult experienţa şi aş mai fi stat, însă îmi doream să îmi împlinesc marele vis: Parcheş în decembrie.   

Am trecut pe lângă canalul principal pe care-l parcurgeam de fiecare dată. Ştiind că este târziu, că în curând soarele urma să apună, Marcel a propus o schimbare: am mers până în Parcheş, unde am coborât lângă apă (urmăriţi drumul spre Willow’s Chalet). Aici am putut parca, umfla barca (Barakuţa noastră susţine până în 350kg – şi noi cu tot cu cele 4kg ale lui Peticel nu ne apropriam de valoarea-critică) şi porni pe canalul ce duce înspre Lacul Parcheş, savurând un apus roz, de iarnă, pe lângă păsările care încă erau pe acolo. Eram fericită, era marele cadou de ziua mea, Peticel era pe apa pe care o iubeşte atât de mult, tata vedea o bucăţică din Deltă (cea Superioară, de această dată), iar Marcel se bucura şi el de aceste locuri ce ne leagă pe noi doi de ani de zile – şi iarna. ♥      

 

Ziua a 3-a: Vadu – Cap Midia – Lehliu Gară – Braşov

Marea la Vadu nu am putut-o vedea nici de dimineaţă – totul era inundat (şi acum am înţeles, împreună cu Marcel, de ce şi această zonă face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării).

Mi-a venit ideea să mergem la Cap Midia, unde se găseşte, alături de Gura Portiţei, plaja mea preferată din România (s-au sedimentat toate de la final de august, când am descoperit-o). Cum e iarna? Şi mai nebună decât vara. Valurile-s uriaşe, zgomotul lor – asurzitor. Zeci de pescăruşi strânşi unii lângă alţii unde acum 4 luni îşi găseau kite-urile loc. Peticel, care aş fi crezut că va zburda vesel în apă, s-a speriat într-atât de tare încât s-a căţărat pe mine! M-am mirat. Aş fi intrat în apă fără probleme dacă nu aş fi avut cea mai severă criză de sinuzită din viaţa mea (va urma; azi cred doar în otrăvurile ce ne sunt administrate - n.m., 18.04.2024). 

Am mai fi făcut multe, planuri erau încă, însă ploaia cea rece ne-a gonit.

 

Cum mi s-a părut?

Mi-am imaginat că va fi diferit. /Cred că eu sunt o fire a extremelor – fie nu am spaţiu aproape deloc – fie berechet. Aşa, pe la mijloc, pe alocuri mult, apoi, insuficient, nu mi se potriveşte./

În spatele autorulotei toate se simt la un alt nivel – zgomotele, vibraţiile, deplasarea pe şosea. /Cam trebuie să stai în faţă; în spate, cum am fost eu nevoită în mare parte, cu cei mici, este ameţitor. Peticel a fost adorabil, a dormit mai tot timpul lângă surioara lui, s-o protejeze parcă!/

A fost fain că Marcel şi-a putut bea cafeaua, cu frişcă proaspăt bătută, aşa cum o face şi acasă! /Am plecat cu multe cele la noi; e bine că le ai cu tine, însă drumuri la autorulotă, cu bagaje chiar şi pentru câteva zile vor fi multe, şi la dus, şi la întors. Noi am avut şi echipamentele sportive, însă – ca bază – mâncare pentru trei mese şi gustări trebuie să ai (plus mâncarea animăluţelor!), noi am luat saci de dormit şi perne mici, apoi vase pliabile şi tacâmuri reutilizabile şi câteva aparate şi unelte mici de bucătărie… şerveţelele umede sunt minunate!)./    

E foarte haios pe vânt, când te simţi tare legănat. /În condiţii de iarnă, chiar şi atipică, de Dobrogea –, e vânt puternic!/

A fost greu că vremea ne-a fost potrivnică. /Mi-ar fi plăcut să pot lua masa afară, să stăm mai mult cu geamurile deschise, să simt că am mai mult aer. Probabil că primăvara, vara şi toamna este diferit./

 

Ce aş schimba?

Cu toate că mi-a plăcut călătoria, ea a avut mai multe aspecte şi am realizat că draga mea Pancho, animăluţ nocturn, nu este atât de mare călătoare precum aş fi crezut-o, aşa că o voi lăsa în mediul ei de acum înainte. Iar în locul autorulotei, cred că mi s-ar potrivi, pe termen lung, varianta maşină + rulotă, pentru locurile mai greu accesibile, mai strâmte, mai sălbatice.

Se pare că unul dintre laitmotivele mele este că îmi plac elementele uni; le putem asorta mai uşor. J