Din Maramu la Muncaci

Îmi place să îmi condimentez călătoriile. Să rămân în zona mea de confort şi să fac aceleaşi lucruri din nou şi din nou nu echivalează cu filosofia mea de viaţă. Cum pot fi mai creativă? Cum mă pot îmbunătăţi? Cum pot păstra pasiunea la cele mai înalte cote?... Mai degrabă mă preocupă aceste ultime aspecte.
Urma să fiu pentru a treia oară în MaramureÅŸ ÅŸi mă „jucam” iarăşi un pic cu harta, în încercarea de a găsi ÅŸi ceva nou pe drum, de a-i conferi o turnură mai atipică. AÅŸa am dat de Mukachevo, Muncaci în română, ÅŸi de castelul local. „Hmmm, nu-i deloc rău.” I-am prezentat găselniÅ£a ÅŸi lui Marcel ÅŸi a păruit interesat. Mai fusesem în Ucraina, de trei ori, mă simÅ£isem bine primită ÅŸi... recunosc cu mâna pe inimă că votcă aÅŸa de bună ca a lor eu nu am mai băut. AÅŸa că încerc să îmi refac mereu stocurile: de sucuri naturale, de biscuiÅ£i, de bomboane, mai ales că preÅ£urile de-acolo sunt cu mult mai mici chiar ÅŸi decât la noi.
Până una-alta, eram pe la SurdeÅŸti, în căutarea Clăilor de Piatră, pe care le-am găsit în curtea unui sătean. „Ghid” ne-a fost fiul său, iar bunica acestuia, tanti Rizuca, a stat la o poveste apoi cu noi. Punând sub semnul întrebării veridicitatea legendei care zicea că niÅŸte ţărani ar fi fost pedepsiÅ£i de Sf. Petru pentru că lucraseră duminică, transformându-le căpiÅ£ele de fân în piatră, însă bine ancorată în partea mult tradiÅ£ională a neamului românesc, poate cel mai bine păstrată în această regiune, femeia a Å£inut morÅ£iÅŸ să ÅŸtie dacă suntem sau nu căsătoriÅ£i. A cam strâmbat din nas când i-am împărtăşit părerea mea despre această instituÅ£ie, despre faptul că nu cred în ea ÅŸi că nu o susÅ£in, apoi mi-a trântit-o scurt: „Până ÅŸi o capră păduchioasă se ia pe păşuÅŸ”.
Bun, acum că ÅŸtiam cam cât valoram, puteam pleca mai departe. :) La Baia Sprie. Cred că v-am mai spus că iubesc turcoazul ÅŸi auzisem de „Lacul Albastru” de acolo. Un traseu uÅŸor ÅŸi scurt prin pădure, cu plecare de lângă cele mai apropiate case de aceasta, ÅŸi... wow! FrumuseÅ£e, liniÅŸte, doar câţiva localnici... unii având prieteni invitaÅ£i ÅŸi încercând să forÅ£eze vara printr-o baie timpurie... Marcel al meu care s-a jucat de-a Stăpânul Junglei plutind pe o frânghie deasupra ochiului de apă... Mă simÅ£eam încărcată, dar era târziu ÅŸi nu ÅŸtiam cât de mult va fi durat trecerea frontierei – între noi fie vorba, cu ucrainenii au fost tot timpul „probleme” ÅŸi a trebuit să ne „descurcăm” – de două ori la Sighetu MarmaÅ£iei ÅŸi o dată la Racovăţ. De această dată am ales Halmeul ÅŸi a fost scurt, rapid ÅŸi fără incidente.
Lacul Albastru, Baia Sprie, Maramures

Prăpădul a venit după. Da, din trecutul meu de călătoare şi al iubitului meu, care m-a bombănit de câteva ori că i-am stricat suspensiile Măzduţei cu ideile mele, drumurile cele mai proaste întâlnite fuseseră în Republica Moldova şi în Ucraina. Dar parcă nimic nu ne-a pregătit pentru acest traseu. Care parcă avea celulită. Copiii din sate erau pe peste tot, conştienţi că nici tirul cel mai solid nu va fi putut să prindă vreo viteză considerabilă. Nu în acele condiţii.
După vreo 20 km şi o grămadă de timp, treaba a început să se îmbunătăţească. Mi se părea ciudat să văd inscripţii bilingve (ucraineană/maghiară), nu mă aşteptam. Nu m-am aşteptat nici la chestia de 2 metri lăţime pe care ne-a dus Google ca să ajungem mai repede la Muncaci. Am făcut cale întoarsă şi mi-am făcut curaj să întreb un localnic în maghiară dacă acela era drumul bun, cel drept adică. Ne-am înţeles perfect, mi-a confirmat. În sfârşit, mă puteam şi eu descurca într-o limbă cunoscută în Ucraina, mi se mai întâmplase o singură dată, într-un magazin din Slatina, unde am amestecat româna şi maghiara şi am reuşit să comunicăm în acest mix.
AÅŸa am intrat, într-un final, în oraÅŸ. Prăfuit, neîngrijit, dar castelul... ei bine, castelul arăta în mare fel. Ne-am grăbit să ajungem la el. Dar nu am putut intra pentru că nu acceptau altă monedă decât grivna ÅŸi cardurile nu se puteau folosi. A rămas să rătăcim prin centru, în căutarea unui bancomat. Mai aveam vreo 45 de minute ÅŸi toată strădania noastră ar fi fost în zadar. Am reuÅŸit însă, iar Marcel m-a privit zâmbind ÅŸi mi-a spus: „Å¢i-am zis eu că ne vom descurca!”.
Castelul Palanok; Muncaci, Ucraina

Întotdeauna o facem. Şi de-acum, mă puteam relaxa şi puteam explora Castelul Palanok în linişte. Masiv, bine păstrat, cu mărturii ale secolului al XIV-lea încă vii, cu turnuri de apărare semeţe, cu vânzători de diverse şi cu mulţi vizitatori unguri. Mă simţeam bine cocoţată pe dealul acela de origine vulcanică de 68 metri, pe care sta castelul. Puteam vedea departe, conştientiza încă o dată dorul amândurora de ducă şi fi recunoscătoare.
Castelul Palanok; Muncaci, Ucraina

Am ales să ne oprim pe la niÅŸte întreprinzători locali când am coborât. Am vorbit tot în maghiară, deja mă obiÅŸnuisem. Vindeau săpun de casă, turtă dulce, iepuraÅŸi cusuÅ£i manual, care vesteau sărbătoarea ce va să vină a doua zi. Eram toată un zâmbet. 
Castelul Palanok; Muncaci, Ucraina

Ne ajunseseră bănuÅ£ii pentru toate [ÅŸi ne mai ÅŸi rămăseseră pentru o masă], ajunseserăm ÅŸi la magazine pentru a ne face proviziile (ÅŸi putuserăm plăti cu cardul), apoi ni se făcuse poftă de ceva bun de mâncare. Localnicii îmi făcuseră din nou o impresie bună, încercaseră să ne ajute cum putuseră – de la magazine ÅŸi până la indicaÅ£ii. Acum eram pe jos, pe pietonala oraÅŸului, ÅŸi puneam întrebări despre de-ale gurii. Tinerii ÅŸtiau cam ce ne-ar fi plăcut, îşi foloseau hărÅ£ile de pe telefoane să ne arate încotro să mergem ÅŸi, la final, am ajuns. Am prins chiar o masă în grădina localului. Åži am mâncat atât de bine... al meu iubit o tocăniţă, eu – niÅŸte tocinei (clătite cu cartofi pe care le găsesc inclusiv în nordul ţăriÅŸoarei noastre), împărÅ£ind apoi o delicioasă plăcintă cu mere ÅŸi eu savurându-mi paharul de vin georgian (Saperavi), cu care nu mă mai delectasem de 4 ani ÅŸi jumătate. ChelneriÅ£a drăguţă s-a scuzat chiar pentru zăpăceală – închideau mai repede, pregătindu-se probabil pentru slujba de ÃŽnviere.
Placinta cu mere in Muncaci, Ucraina

Am plecat veseli. Ştiam că urmau şi gropile nebune din apropierea graniţei, însă ne relaxaserăm într-atât de mult şi făcuserăm tot ceea ce ne doriserăm, că nu ne mai păsa. Nu ne-a mai păsat nici măcar că focurile de Paşti de la Groşi, la reîntoarcerea în Maramureş, fuseseră o mare glumă.
Avuseserăm parte de o zi tare frumoasă!

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.