Ay, Minca!

Eram deja de 4 zile în Columbia şi îmi plăcea la nebunie.

Ştiam că urma să îmi fie dor de Cartagena, însă tânjeam după nişte răcoare şi după un grad cât mai mic de umezeală.

Aşa că am plecat înspre Santa Marta, oprind pentru câteva minute în Barranquilla, de unde Jimmy, instructorul nostru de surfing, urma să îşi mai ia nişte lucruşoare – şi chitara la care Marcel râvnea –. Ne-am continuat apoi drumul, pe o fâşie îngustă de uscat, eu cu ochii la Marea Caraibilor cea zbuciumată şi băieţii cu gândul la creveţi, pe care i-au şi savurat, în cele din urmă, Marcel jurând cu mâna pe inimă, acum, la final de călătorie, că a fost una dintre cele mai bune mese. Eu m-am înfruptat cu arepas, patiseriile locului, tipică fiind arepa de huevo, care avea – aţi ghicit – un ou prăjit înauntru. Descoperirea culinară cea mai interesantă – şi poate una dintre cele mai bune chestii pe care le-am băut vreodată – a fost însă un milkshake de sapote, un fruct de care nu mai auzisem, pe care nu îl mai gustasem, dar ale cărui note ciocolatii îmi răsună încă în amintire.

Aşa nu m-am mai gândit eu la ocazia pe care-o ratasem, de a face bungee jumping de pe podul peste râul Magdalena, cel mai mare din Columbia. Prietenul lui Jimmy, deşi era duminică, nu se găsea la locul lui obişnuit, în aşteptare de temerari. Am ajuns, astfel, mai repede în Santa Marta, dar nu am zăbovit, începând să urcăm înspre Minca. Simţeam deja răcoarea. Venise însoţită de picături de ploaie. Încă din start, deşi curiozitatea mă împingea de la spate, localnicii care încercaseră să îl tragă pe sfoară chiar pe conaţionalul lor, cerându-i bani pe o parcare fără semn, îmi atrăseseră dezgustul. Intervenise şi poliţia, însă totul aici avea un aer bizar.

De la Muzeul local al Cacauei, de altfel, o experienţă fascinantă, pentru care veniserăm special, şi care prezenta articole cel puţin controversate, până la persoanele care îl frecventau. Este drept, am servit acolo una dintre cele mai bune pizza ale vieţii mele şi am înţeles cât de bine se potriveşte avocado în acest fel de mâncare. 

Dar aşa-zişii „călători” hippie, în căutare de senzaţii dubioase – şi cât mai ieftine! –, pe care i-am întâlnit pe peste tot pe unde-am umblat prin lume şi care erau în numere mari aici, nu mi-au plăcut niciodată şi nu le-am gustat stilul de viaţă.

Despre aceste aspecte am povestit şi cu Daniel, proprietarul Daniel's Guesthouse, prieten al lui Jimmy.

Cum am ajuns să facem asta, dac-o porniserăm iniţial înspre Casa Elemento, unde aveam rezervare şi eram aşteptaţi de cel mai mare hamac din lume?

Păi, plouase cam mult în ultima perioadă şi am încercat cu succes, până într-un anume punct, să urcăm în Duster-ul lui Jimmy, însă un tip cu un aer destul de serios ne-a sfătuit să o luăm prin altă parte, pentru că terenul nu ne-ar fi permis să ajungem până în vârful muntelui.

Pentru că se întuneca, Jimmy nu a vrut să conducă pe „lungătură”. Să mergem pe jos dura prea mult pentru ora aceea şi el nu avea încălţări adecvate. Iar cu motocicliştii satului – singurul mod de a urca în condiţiile acelea de drum – am refuzat să merg eu. Era o apăsare peste întreaga aşezare, ceva ce nu am mai simţit în niciunul din locurile explorate prin Columbia, nici până atunci şi nici din acel punct înainte. Să fi fost oare moştenirea sângeroasă a trupelor de gherilă care controlaseră acest teritoriu? Am considerat că nu voi trece peste sentimentele pe care le aveam pentru acei întreprinzători ai zonei doar pentru a-mi atinge destinaţia. No compromises.

M-am enervat – energia foarte dubioasă din jur şi chestiuţele mai multe adunate m-au făcut să îmi ies din fire. Am stat şi am plâns uitându-mă la căluţii de la Rio Elemento vreo câteva zeci de minute. Veniserăm acolo ca să îi anunţăm că nu urma să ajungem la cazarea-soră în acea seară. Apoi, în stilu-mi caracteristic, am hotărât să mă descarc. Am discutat la marginea piscinei, cu un delicios suc de mango în mână. Venise şi Daniel. Marcel l-a invitat să se aşeze pentru „spectacol”.

Şi poate că mulţi mă consideră o nesuferită când răspund mănuşii aruncate de interlocutorul meu sau de soartă şi încerc să scot tot răul din oameni. Nu o fac pentru a-i înfuria, ci pentru a degaja atmosfera şi a nu lăsa treburi nerezolvate.

Drept dovadă, din acel punct, ne-am înţeles şi mai bine chiar decât o făcuserăm înainte, am funcţionat ca o echipă şi îmi lipseşte Jimmy, alături de momentele petrecute în superba lui ţară.

În zori, zâmbeam având pe buze arequipe şi gustul stăruitor de sapote.

Era timpul să ne reîntoarcem la mare.

Spuseserăm „pas” drumeţiei pe munte şi ne hotărâserăm, în schimb, asupra uneia prin Parcul Naţional Tayrona.   

Am ales bine. J