O mică Italie/Germanie în Brazilia

Încă de prima oară când am fost în Brazilia, mi-am dorit să ajung în sudul ei – mai exact în Rio Grande do Sul, unde sfătoşii vorbesc tot de frontera – nu de cea din articolul acesta, ci de cea cu Uruguay.
Unde aveam eu senzaţia că voi găsi blonzi ca mine. :P
Unde era chiar planificat să mergem acum 9 ani.

Nu a fost menit atunci, a fost însă acum.
Venind dinspre Statul Santa Catarina, prima oprire-mi era cunoscută – Bento Gonçalves, neştiind însă că piesele de călătorie se vor potrivi altfel decât planificaserăm în puzzle-ul nostru.
Cum semne bune anul are – şi eram chiar la început de ianuarie –, am prins (cu toate că autobuzul a avut o întârziere de peste o oră) un apus roşiatic minune la ieşirea din Caxias do Sul. Apoi, pe o bucată plină de verdeaţă şi de apă am zărit capybaras şi am început să ţip de fericire. Da, eram încă în autobuz. :P

De când am coborât, m-a lovit aerul răcoros şi destul de uscat şi de binevenit după zilele umede pe lângă plajele din Florianópolis.
Ştiam de moştenirea italiană din zonă, visam să fac circuitul caselor de piatră pe care-l găsisem pe Trover, auzisem de multe chestii faine pe care italienii le-ar fi adus cu ei.
Şi aici ar fi dat să completez că ar trebui să nu fim atât de duri cu imigranţii, în general. De pildă, aici în sud, oamenii cu care am vorbit erau tare mândri de strămoşii lor europeni. Şi chiar dacă nu le mai vorbeau cu toţii limba, felul de a fi împrumutat din poporul din care se trăgeau fusese transmis mai departe.
Paranteză închisă. J
Cu ce elemente italieneşti ne-am delectat în Bento Gonçalves şi la ce-ar trebui să vă aşteptaţi dacă sunteţi prin zonă?

Vinul
E bun, e tare şi sunt multe crame ce pot fi vizitate în zonă. Noi nu am mai avut timp pentru degustări şi a fost greu prin jurul localităţii fără o maşină, însă am băut vin cumpărat de la gazda noastră. La Sonho da Serra Pousada, care a fost şi cazarea noastră preferată din toată călătoria, puteţi avea parte – în afară de primirea călduroasă cu iz de Italie ce vi se face – de privelişti, linişte şi mic-dejunuri fabuloase.
Sonho da Serra Pousada; Bento Gonçalves, Rio Grande do Sul, Brazilia

Pastele
Şi-uite aşa mergând pe drum am dat peste un fel de food truck. Am putut combina tipul de paste – făcute-n casă – cu tipul de umplutură dorită. A fost salvarea noastră pe-o zi incredibil de călduroasă. Unde mai pui că am legat şi singurele cuvinte în italiană pe care le-am rostit în călătoria prin America de Sud din ianuarie şi cei care aveau restaurantul mobil au ţinut să se asigure că nu vom fi rămas fără un taxi/Über ce să ne ducă înapoi în oraş – frumos!
Un fel de gnocchi quattro formaggi, Rio Grande do Sul, Brazilia

Casele vechi de piatră
Caminhos de Pedra este un circuit de case vechi (unele dintre ele restaurate, altele în proces de...), construite de imigranţii italieni din secolul al XIX-lea. Multe au fost transformate în restaurante (cu specific de paste, de pildă), altele vând deserturi ori produse tradiţionale... în orice caz, merită o plimbare prin zonă, chiar dacă eşti pe jos. Mai găseşti mure sau afine de vânzare, treci pe lângă bisericuţe colorate şi eşti aproape de natură... şi fără semnal.
Casa Merlin, parte din Caminhos de Pedra; Rio Grande do Sul, Brazilia
 Mure - R$ 5, Rio Grande do Sul, Brazilia

Curiozităţile
Bento Gonçalves este un loc foarte sigur şi acelaşi lucru-l pot spune şi despre împrejurimile sale.
Pe lângă viaţa molcomă din parcuri sau de pe la cafenele, ai parte şi de o adunătură de oameni care-şi petrec timpul pe-un scaun pliant pe care-l cară cu ei, savurând un açaí sau ascultând muzică.
Nu doar casele de piatră reprezintă o atracţie, ci şi clădirile mai noi, construite pe acelaşi drum, sub forma unor parcuri tematice. Casa da Ovelha, de pildă, unde, pe lângă degustări şi tururi, se pot găsi pluşuri sub formă de oiţă, specialităţi lactate, articole de îmbrăcăminte, decoraţiuni, ba chiar şi doce de leite din lapte de oaie.
Însă, preferata mea şi primul meu wow din Brazilia, this second time around, a fost Casa na Árvore – na, sunt copil! Şi ce bine e! Aici am găsit, pe lângă personalul inimos şi dedicat, un circuit de căsuţe în copac realizate de artistul Ademir Spezia, unde se poate face un picnic ad-hoc, leagăne, morişti, un avion şi-un tobogan lung ce te coboară în curtea principală a parcului. Pe toate ne-am dat şi am plecat cu nişte zâmbete gigantice de acolo!
Casa na Árvore, Rio Grande do Sul, Brazilia

 

Cum Canionul Itaimbezinho era închis vizitării luni – şi noi chiar luni ne gândeam să ajungem acolo şi depusesem efort mare pentru găsit legături pân-acolo –, am schimbat pe loc planul şi am zis să facem cunoştinţă şi cu moştenirea germană din această parte a lumii şi a Braziliei.
Aşa am început noi să stăm cu ochii aţintiţi pe geam pe măsură ce înaintam pe lângă case asemănătoare cu cele pe care le văzuserăm în Bavaria, soldăţei coloraţi, lumi de ciocolată, oameni de zăpadă, cadouri şi moşi, staţii de autobuz construite aidoma unor cabane din Alpi...

„micuL, eu nu am văzut în viaţa mea aşa ceva” i-am spus lui Marcel, cu o privire de şoricel şocat.
Chiar şi la cazarea noastră din Canela, un foc de formă trona lângă televizor, unde rula „Shrek”, iar lângă recepţie aveam bradul de Crăciun frumos ornat, contrastând cu hortensiile de afară, de-un albastru duios.
Nu mai înţelegeam nimic, mai ales în căldura care numai la Crăciunul ce trecuse de o săptămână şi ceva nu mă lăsa să mă gândesc.
Drept pentru care am poreclit zona „never-neverland”.

„Ia uite ce decoraţiuni de iarnă au oamenii ăştia!” umblam cu gâtul împleticindu-mi-se pe după stâlpii cu acadele atât de frumoase, de-mi venea să le mănânc. În faţa catedralei din Canela – o minune arhitectonică, începută la mijlocul secolului trecut – sta cel mai frumos aranjament de Crăciun pe care-l văzusem vreodată. 
Canela cea de basm, Rio Grande do Sul, Brazilia

„Haide, începe spectacolul de Crăciun!” îi strigam lui Marcel, care zăbovea lângă masă – delicios se mănâncă în zonă, dar la preţuri foarte piperate, poate cele mai mari pe care le-am întâlnit eu în Brazilia –. Imaginaţi-vă însă colindele şi eu în rochiţă de vară. Nu procesam bine informaţiile, însă a meritat să rămânem, căci aşa de mult mi-a plăcut! Luminile, muzica, Moş Crăciun coborând pe o frânghie pe zidurile catedralei, acompaniat de doi spiriduşi.
 

Poate că tot ce vă spun are-un iz de kitsch, dar e unul fain. „Cum vi se pare pe la noi?” ne întreba a doua zi şoferiţa de Über care ne ducea la Cascada Caracol, arătându-ne nişte atracţii pe care le rataserăm – un muzeu dedicat Egiptului, unul – dinozaurilor... ce nu găseai pe-acolo?! „Sunteţi primii români pe care-i cunosc şi primii străini pe care-i duc cu maşina, îmi sunteţi tare simpatici!” Bun început de zi, frumoasă şi cascada – chiar dacă parcul în sine era plin ochi de localnici. Noi, români curajoşi şi iresponsabili, fix pe unde scria „Nu treceţi – Pericol” ne-am dus. Eu m-am oprit la timp, Marcel însă a ajuns fix în buza cascadei, pe un traseu greu – şi el rar foloseşte acest adjectiv.
Cascada Caracol, Rio Grande do Sul, Brazilia

Văzusem pe Instagram un parc plin de hortensii – acum au început să se ofilească. Mda, după vizita la una dintre „lumile” de ciocolată din Gramado, unde ciocolata nu-i prea strălucită (nu prea ştiu s-o tempereze), dar decorul e ca-ntr-o căsuţă de păpuşi, cu personaje din desene animate şi tot tacâmu’, am urmat indicaţiile Google Maps de „mostly flat” (da, cum să nu?!) şi am ajuns la Parque Carrieri. Ce spectacol ne-au oferit florile, punând „Sfârşitul” la locul său, de la finalul oricărui basm!
Loja Caracol - A Fábula; Gramado, Rio Grande do Sul, Brazilia 
Parque Carrieri; Gramado, Rio Grande do Sul, Brazilia

Urma, în câteva ore, să ne găsim pe propriul nostru drum spre frontera.     

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.