3 locuri pline de istorie şi autentic între Sibiu şi Mediaş

Se pare că mă reorganizez, în lipsa timpului din viaţa mea, şi că voi reîncepe să îmi public articolele lunea (atâta timp cât nu voi fi plecată hai-hui).

De când mă ştiu, între mine şi istorie-i o legătură foarte puternică. Şi aceasta va fi tema de astăzi.

Mă bucur încă foarte mult să descopăr ziduri vechi şi poveşti pline de semnificaţie, pe lângă o aşezare deosebită.

Chiar de mustăceşte uneori, îl mai prind şi pe-al meu Marcel în joaca mea cu clepsidra. De ziua lui, la începutul lui martie, înainte de izbucnirea nebuniei pandemice, noi am apucat să ne luăm o gură de aer ce ne-a ţinut zdraveni până la Delta de la-nceput de iunie.

I-am făcut cadou un weekend cu baza în Stejărişu.

A fost fain, am mâncat bine şi organic la Agramonia Stejarisu, am primit sugestii (de exemplu, folositorul site cu persoanele de contact – şi cheile – pentru cele mai multe dintre bisericile fortificate din Transilvania) şi a fost molcom. Ne-ar fi plăcut chiar să facem o drumeţie peste dealul din sat, dar ploaia şi noroiul ne-au împiedicat duminică de dimineaţă.

Am fost tare fericiţi, în schimb, să putem face un tur al bisericii din Stejărişu (secolul al XIV-lea), să putem urca în turn. Ploaia ne-a dat ocazia să ne bucurăm de casele din jur în culori şi mai intense decât în mod normal, pe măsură ce observam forfota din sat în acea zi de sărbătoare.

Pe un drum pe care nu mai apucaserăm niciodată (am confirmarea lui Marcel), am ajuns la Alma Vii. Uneori sunt şi zăpăcită, aşa că uitasem să îmi salvez numărul de telefon pentru contactarea celor ce aveau cheia bisericii. Da, mă aşteptam să nu am acces la date; nu, nu mă aşteptam să nu fie semnal deloc. Cu speranţă am început să urcăm înspre frumosul edificiu (cu bazele în secolul al XIV-lea şi fortificaţii realizate în secolul al XVI-lea), însă câţiva copii din sat ne-au spus că cei ce au cheia sunt plecaţi în respectiva zi. Ne-am bucurat, cu toate acestea, să dăm o roată, să admirăm priveliştea şi apoi să plecăm mai departe.

În Moşna am avut parte de şi mai multe aventuri, amuzaţi deja de văcuţele scoţiene ce păşteau liniştite înainte de intrarea în localitate. Acolo lucrările de reconstrucţie erau în toi şi, cu toate că oamenii – foarte drăguţi! – ne-au trimis de la o casă la alta pentru chei (după cum ştiau şi ei) şi am găsit-o până la urmă pe doamna care se ocupase anterior de biserică, ea ne-a spus cu părere de rău numele celei care le avea, în fapt, în grijă. Am realizat că era aceeaşi persoană ce se ocupa şi de biserica din Pelişor – şi ar fi trebuit anunţată în prealabil. Ne-am mulţumit să admirăm de-afară biserica dim secolul al XIV-lea şi să încercăm să găsim alte edificii vechi de prin acelaşi sat: la nr. 215 – o gospodărie atipică (din 1895), cu şura la stradă şi casa de locuit în spatele curţii, la nr. 206 – o casă veche (din 1724), cu o mică fermă eco, dar nu a părut să putem intra acolo în acea după-masă. Satul se mai făleşte şi cu Moara Veche, echipată cu pietre cumpărate din Franţa.

Poate că vă pare că am rătăcit mai mult... fără finalizare. Nouă ne-a picat tare bine şi am fost recunoscători... şi am şi înfulecat un cremşnit ca gustare înainte de cină.

Cum să nu fie altfel decât fain pe drum? Indiferent de drum.