De făcut pe lângă Moraviţa – în Caraş-Severin şi Timiş –

 Ştiu că au trecut aproape doi ani de când începeam această serie. Greul cel mai greu şi presiunea cea mai mare au fost în ultimele trei luni din 2021.

Am avut trei suflete care ne-au ţinut pe linia de plutire, cu ultimul venit scuturându-ne bine de tot şi obligându-ne să ne realiniem valorile.

Nesupunându-ne restricţiilor şi neacceptând serul-minune, am rămas în ţară... nu că nu ar fi oricum destinaţia noastră favorită.

 

Sunt recunoscătoare că doar incredibil de puţini români au fost spălaţi pe creier de propaganda globală menită să ne divizeze. Candoarea acestui neam, prietenia lui şi felul său blajin de a fi ne-au făcut să fim bine primiţi în aproape toate locurile, chiar în ciuda dispoziţiilor instituţiilor vândute. (pentru că, da!, fără „da”-ul nostru nu se întâmplă nimic)

Aşa că, fără să uităm, însă trecând peste momentele tensionate, iată cele mai frumoase amintiri din jurul Moraviţei (unele poate un pic mai îndepărtate).

 

Cel mai şi cel mai mult ne-am dorit să ajungem în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, în care ne mai încercaserăm norocul, dar nu fusese să fie din cauza aglomeraţiei.

Acum era atât de gol, că nici măcar nu am mai oprit la Podul Bei decât puţin, alegând să facem o bucată de traseu cu maşina (zilele-s scurte la final de an şi ne doream să facem multe). Am rămas fascinaţi de aspectul de „pădure din poveste”, care nu s-a „înmuiat” nicicum pe drum. Lichenii, ferigile, Cascada La Văioaga, ce se aşază minunat.

Era frig. Cu toate acestea, ne-am pornit la drum de unde începeau restaurantele. În cazul în care îmi amintesc bine, am făcut cam 35 de minute la dus şi 20 de minute la întors. Ne-am minunat de frumuseţea turcoazului Ochiului Beiului şi l-am putut savura doar noi doi. Şi fulgii de nea, care se gândiseră să coboare în ultima zi de toamnă şi să o facă prima de iarnă.

Când am vrut să o pornim însă mai departe, spre Cascada Beuşniţa, ne-am întâlnit cu alţi călători, care ne-au spus că nu are apă.

Aşa de bine ne-au ospătat în aer liber oamenii minunaţi de la Păstrăv K la Bei! A fost ce a trebuit pe frigul acela, cu tot cu o păţanie frumoasă! ♥

Nu puteam să plecăm înainte de a parcurge tunelurile săpate în stâncă. La Tunele este un traseu tare spectaculos; pentru că se însera, am reuşit să parcurgem doar primele 5 tuneluri, care sunt foarte apropiate. 

 

 

Lângă Podul Bei ni s-a umplut sufletul de întâlnirea cu o vulpe haioasă pe care ni s-a tot părut că am zărit-o în respectiva zi.

Apusul roz a mai făcut ca ce văzuserăm la venit şi ne minunaserăm – crestele din zare încununate de zăpadă – să fie şi mai pline de magie.

 

Chiar dacă a însemnat drum întors de o oră de la graniţa cu Serbia, am vrut să fim în Timişoara de 1 Decembrie. Am fost la Flacăra eternă de la Monumentul Eroilor Revoluției, neştiind unde se vor ţine festivităţile de Ziua Naţională din cauze pur plandemice. Din păcate, lovitura de stat care a afectat atât de mulţi români, dând speranţe altora, mocneşte ca amintire în oraşul de lângă Bega. Oamenii mi-au părut absenţi, speriaţi, de abia vedeai persoane fără mască pe stradă...

Într-un final, am ajuns lângă râul pe care ne dăduserăm cu două zile în urmă. În Parcul Scudier, am ajutat şi noi la depunerea de coroane, apoi ne-am făcut provizii la una din brutăriile Prospero (faină turta dulce!) şi ne-am văzut de drum.

 

Soarele ieşise deja din nori. Până am trecut pe lângă micuţul punct de trecere a frontierei în Serbia, pe lângă Nera unde culeseserăm mure cu tata în augustul trecut, părea că începea primăvara. Dar nu aşa sunt oare iernile pe lângă Dunăre? J

Simţeam că renasc, acum de abia mă cuprindea festivul zilei. La Coronini, unde Dunărea are cea mai mare lăţime, de zici că-i mare, nu fluviu, am zis să urcăm să vedem cum s-a restaurat Cetatea Ladislau. Domnul ce o păzea ne-a gonit prieteneşte, spunându-ne că este monitorizat monumentul şi că până la finalizare nici pe prietenii lui nu îi poate chema să îl vadă.

Nu ne-am supărat. Am plecat mai departe. Uitasem să vă spun că Ostrovul Moldova Veche arăta magistral în bătaia soarelui de decembrie. Iar Babacaia şi Cetatea Golubăţ erau la locul lor, după cum eram obişnuiţi.

 

O ultimă oprire am mai făcut înainte de apus. Am fost să căutăm Morile de apă de la Sicheviţa. O curiozitate, iar satu-i tare interesant! Doar că drumul spre mori nu era bine marcat, fiind şi înnămolit pe alocuri. Am primit ajutor din partea inimoşilor localnici cu a le localiza. ♥

 

Nici că ne-am fi putut dori un final mai frumos de zi de 1 Decembrie!

Decât ghidaţi de mărinimia noastră strămoşească!

  

Va urma.