Despre fluturi | Episodul 14

Ultima oară eram pe Santiago. Aşa că ne regăsim acolo, pe nişte călduri... şi noi neînţelegându-ne cu localnicii cu privire la un baobab foarte bătrân. „Poilão” am înţeles că îi spuneau până la urmă copacului. No, eu am coborât cum am coborât, însă nu ştiam cum voi urca, mai ales că aveam avion foarte curând. Cam la limită eram.

Şi, cum o tăiam prin vegetaţia destul de mare, Marcel şi-a dat şi el seama că nu-i de şagă şi a început să mă zorească. Şi-atunci mi-a ieşit în cale ajutorul nesperat. O localnică tare drăguţă, care l-a dojenit spunându-i că „trebuie să o aştepte pe menina [fetiţă]”, adică pe mine. Îmi venea să o iau în braţe, nu alta. I-am zâmbit şi i-am mulţumit. 

 

Ajungând noi la baobabul bătrân, ne-am întâlnit cu un domn cu care ne conversaserăm şi la începutul potecii. El era sigur că mai există un drum.

Se pare că îl găsise.

În mica noastră disperare de a nu pierde avionul, l-am întrebat dacă nu ne-ar duce până la şoseaua principală (era cu maşina).

Răspunsul a venit scurt, sec şi gol: „Nu”.

Am ridicat din umeri, şocaţi cumva înaintea răutăţii şi aroganţei afişate de acel om făţiş. Şi atunci ştiam, în mine, că nu aş fi putut să răspund aşa, mai ales că era relaxat şi mulţumit de sine din cale-afară.

Avionul, v-am mai spus, l-am prins.

Resentimente nu am.

Revăzând scena, îi doresc să întâlnească oameni în calea lui care să îi spună doar „Da” şi să îl scoată din amorţirea sufletească sădindu-i zâmbete în schimb.

 

Sărind peste São Vicente – va urma revenirea cu feribotul acolo şi postarea corespunzătoare –, eram deja pe Santo Antão, insulă care ne fermeca deja prin cum se aşezau toate. Cu valurile nu te puteai pune, apoi înălţimile îţi puteau, la rândul lor, da de furcă.

Când toate ni s-au limpezit şi am început să înţelegem mersul lucrurilor pe insulă, am găsit un restaurant pe nume „Casa Maracujá”, ce servea o banană flambată în grogue – tăria din trestie de zahăr – de zile mari. Era al unei familii de pe insula vecină şi întreaga atmosferă era foarte faină, plină de zâmbete, răbdare şi bunăvoinţă.

La parterul restaurantului era o croitorie, cu nişte băieţi tare muncitori. Nouă ni se rupseseră rucsacurile de la drumurile lungi, aşa că ni le-au cusut ei. Nu au vrut niciun ban. Cu chiu cu vai a reuşit Marcel să le lase ceva măcar de-o bere. Mulţi oameni frumoşi sunt în lume-aceasta! ♥ 

 

Încă îndurerată după pierderea mare din vară şi cu dor de cei doi blănoşi (micuţii nu se născuseră încă), m-am bucurat să dăm, în drumeţia zilei, începută pe un soare prea dogoritor pe Santo Antão, peste această minune portocalie. Era o gospodărie izolată şi omul întâlnit acolo s-a bucurat de cât de mult ne-am jucat cu pisoiul şi l-am alintat.

Ne-a încărcat pe amândoi (Marcel a fost şi el tare bucuros de întâmplare).

Iar mie mi-a dat forţă să cobor muntele până înapoi la cocheta noastră cazare.

 

Până să coborâm muntele, musai să îi menţionez pe toţi oamenii aceia calzi care ne-au ajutat cu informaţii, cu un pahar cu apă, de la care am putut cumpăra banane ori cafea.

Mai cu seamă îmi amintesc de unul dintre domnii care lucrau pământul şi care s-a oprit din treabă pentru a ne explica ce cultiva el acolo şi a ne răspunde – cum putea şi el – la întrebări. J  

 

Să scriu câteva rânduri şi despre locul unde am stat pe Santo Antão. În Eito. Un fel de sătuc în afara oraşului principal, Cidade das Pombas. Dar cum să vă spun, era ca şi cum ai merge în drumeţie ca să ajungi în sătucul acesta. (Nu prea am înţeles eu cum era făcută împărţeala pe aşezări, dar asta nu m-a împiedicat să mă simt bine pe insulă.)

Aici am întâlnit o belgiancă ce era căsătorită cu un capverdian, iar cea mai bună prietenă a ei era româncă. La ea ne rezervaserăm cazarea şi puţine locuri în lume am văzut atât de bine puse la punct. Ieşind pe terasă, aveam parcă propria pădure tropicală.

Ea este vegană, aşa că toată mâncarea servită în cadrul pensiunii era potrivită pentru mine (Marcel îşi mânca peştele jos, în oraş). Minunate au fost sucurile de fructe! Acolo ne-am împrietenit cu un cuplu de călători din Belgia şi am stat toţi 5 să povestim despre copilărie, narcisism şi viaţă.  

 

Praia dos Curraletes.

Neagră, apă limpede şi caldă, valuri puţine. Cine ar fi crezut că există asemenea minune pe coasta zbuciumată a Insulei Santo Antão?

Pentru ea, am coborât cu vreo 40 de minute de mers pe jos faţă de terminalul de feriboturi din Porto Novo. Am zis că riscăm şi, la nevoie, că îi facem!

După ce ne-am scăldat noi, pe plajă (şi pe lângă ea) au apărut mai mulţi oameni. Am aflat că sunt francezi, am vorbit puţin cu ei şi am îndrăznit (erau cu un microbuz).

Ne-au luat cu ei, căci şi ei mergeau tot la terminalul de feriboturi! Nu au acceptat bani, spunând că fusese rezervat dinainte microbuzul şi plătit de ei toţi.

Au fost drăguţi, mi-au reamintit de ce iubesc eu oamenii aşa de mult şi de o Armenie din octombrie 2012. ♥ Ne-am reîntâlnit (noi ne-am făcut nişte cumpărături de ultim moment, apoi am înfulecat ceva) în terminal şi pe feribot, am povestit de călătorii şi am făcut fotografii. Că aşa le şade bine oamenilor care iubesc drumul.   

 

Pe São Vicente parcă am avut un înger păzitor – un domn belgian, care se mutase cu soţia lui, cei doi copii şi minunatul lor câine în Capul Verde. La ei am şi stat, de două ori. Ne-a ajutat cu rezervarea taxiului de două ori, cu sfaturi de deplasare prin Mindelo şi mi-a luat chiar şi o prăjiturică de ziua mea (căci în dimineaţa plecării din arhipelag mă cam serbam)!

Să nu uit că, la plecarea pe insula vecină, Santo Antão, ne-a dus la feribot cu maşina personală, fără să accepte vreo plată. Am stat în spate cu căţelul de care mă ataşasem tare. ♥

 

Ar mai fi fost oameni de menţionat – domnii de la Bikini Beach care m-au lăsat să mă schimb pentru plajă (căci veniserăm cu bicicleta) ori domnii care lucrau pe drumul spre Buracona, deci tot pe Sal, care nu au vrut să ne răpească, ci să ne indice drumul spre faimosul ochi de apă.

La final, doresc să mai scriu ce am uitat să fac două paragrafe mai sus, că noi ne creăm realitatea. Suntem puternici (nici nu ne imaginăm cât!). Trăind frumos, exprimându-ne dorinţele mari din suflet şi clădind fiecare element al jocului în care ne găsim ajungem să împlinim misiunea pentru care am fost creaţi: să ne bucurăm. În fiecare zi.