Dependentă de fluturi | Episodul 11

Revenind la a doua jumătate a anului trecut [2022], nimerim la mijloc de iulie pentru a continua cu faptele dătătoare de speranţă cu care m-am întâlnit—

 

Era zăpuşeală. Iar Lacul Snagov arăta minunat.

„Cum de nu am venit niciodată aici?” mă întrebam pe-atunci, cu ochii încă înceţoşaţi. De somn.

Marcel avea examenul practic de navigaţie, iar eu urmăream timid de pe margine tot, aşenzându-mă văratic pe-un ponton.

...

După finalul fericit, mi s-a găsit şi mie loc pe ambarcaţiune şi tare bine mi-a căzut gestul! Pe de-o parte, pentru că îmi doream să fiu şi eu pe apă, să o simt. Pe de altă parte, pentru că şi eu aş face o bucurie unui om dacă mi-ar sta în putinţă. Îţi creşte sufletul când afli că şi alţii funcţionează la fel.    

Lacul Snagov

 

După o lună care fusese cea mai grea din viaţa noastră şi despre care voi povesti separat, aproape că trecuse vara cu noi bătând pasul pe loc.

Ne-am decis să mergem să revedem un prieten drag din Chile care lucrase toată vara la noi în ţară. Nu-l mai văzusem din Islanda, trecuseră 10 ani, însă cumva... se aşezaseră toate.

Ne-au picat bine zâmbetele, omenia şi masa de seară oferită-n dar în locul acela de glamping cu suflet şi nu am uitat de soarele blând dar dătător de putere pe care-l zărisem pe lângă Barajul Siriu.

Barajul Siriu

 

O seară de vară târzie şi neîmplinită, cumva, pentru noi, trecea uşor – în stil glamping. Zorii aduceau căldură mare şi, în ţinutul acesta al viilor din Prahova nu se cădea să ne începem ziua fără nişte struguri la pachet.

Am fost primiţi în curtea oamenilor şi aşezaţi la umbră. Ni s-au adus degrabă struguri pentru degustat.

Iar când Marcel a rostit cuvântul magic „Tămâioasă” (e soiul pe care el îl iubeşte cel mai mult – şi sunt, într-adevăr, delicioşi)... am primit şi din aceia cu toate că, ni s-a explicat, nu aveau prea mulţi nici gazdele noastre.

Însă aşa-i neamul ăsta al nostru... dacă poate şi are, îţi dă din tot sufletul! ♥

Tamaioasa de Valea Scheilor

 

Cine ştia că în România cresc migdali? Până la final de 2021, când am cumpărat şi folosit migdale româneşti, eu nu ştiam.

Se pare, însă, că realitatea din Prahova/Buzău (cel puţin, o parte din aceste judeţe) este alta pentru mulţi oameni. Aceştia au crescut cu migdalul în curte, mulţi nici nu îl mai scutură.

Adevărul este că nu-i treabă uşoară. Asta am aflat de la o doamnă tare inimoasă, venită în vizită la casa părintească. Ne-a văzut ea pe biciclete (plecaserăm să pedalăm printre vii), am întrebat noi de migdale coapte şi... am ajuns în grădina ei.

Nu a vrut bani, ba chiar a cules migdale alături de noi şi ne-a învăţat multe secrete privind culesul lor. Aaah, felul ăsta românesc de a fi... ♥

Cu bicicleta dupa migdale la Ghinoaica

 

Căldura părea să ne înfrângă. Mergea mână-n mână cu foamea. Aşa că, tare ne-am bucurat să ne găsim în apropierea locului în care ne începuserăm ziua – printre podgorii.

Ne-au picat atât de bine şi molcom terasa aceea, vinul acela, bucatele cu tare bun gust. La final, când am dorit să îl felicităm pe bucătar, l-am regăsit, modest şi glumeţ, în mijlocul întregii echipe. Găteau cu toţii zacusca acelui an, la un ceaun uriaş.

Am stat de vorbă, cum îi şade bine românului. Au vrut să ne dea la pachet, cum tot inima bună o face, însă ni s-a părut prea mult. Nu am vrut să îi deranjăm, însă am acceptat o felie! A fost delicioasă!

Apoi, cu zâmbetele sătenilor adresate nouă şi zărite din mers, am luat drumul Braşovului, ştiind că vremea călătoriilor se întorsese.

Zacusca cu suflet, de Vadu Sapat

 

Luasem calea smochinelor de această dată. Era şi tata cu noi şi poposeam în Vâlcea înainte să ajungem în Gorj şi să-nnoptăm în Tg. Jiu.

La Muzeul Satului Vâlcean era o sâmbătă faină, leneşă, caldă. În ton cu vara perpetuă. Custodele a fost foarte drăguţ cu noi, ne-a povestit despre loc, apoi am făcut legături cu Braşovul, care îi plăcea mult, şi chiar şi cu alte zone ale ţării.

Spaţiul este impresionant, iar fructele abundă (mai ales la final de august!) pe drumul spre diferitele case-exponat şi în curţile acestora.

Iar de acolo pleci nu numai îndestulat, ci şi încărcat cu voie bună!

Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni

 

Nebunia frumoasă neoficială ce numără 20 de milioane de suflete a venit de la început la pachet cu misterul. Cum poţi găsi în diversitatea asta atât de multă bunătate? O brichetă care apare din senin în mâna ta cât priveşti marea. Un zâmbet complice al celor ce ne zăresc minunându-ne de pisicile oraşului. O vorbă molcomă a unui proprietar de restaurant/chelner/bucătar chiar de mesele-i sunt pline.

Până la urmă-i esenţa noastră, ca oameni, pe care sper să nu o nesocotim şi să o păstrăm cu sfinţenie. 

Pranzul din Istanbul

  

-        Sunteţi turcoaică? o întrebam timid pe doamna frumoasă, cu zvâc, ce ne servea micul dejun în acea oază din mijlocul Lefkoşei.

[între noi fie vorba, arăta mai mult a româncă, nu ştiu de ce]

-        Da, draga mea! De ce?

Râdea, râdea cu multă poftă, pe măsură ce eu îi explicam că are trăsături de-ale noastre. Nu uitase că aveam un regim special şi îmi gătise şi un fel de mâncare fără gluten, lactoză, ouă ori zahăr.

Toate aceste gesturi îmi merg de fiecare dată direct în inimă.

Oaza din Lefkosa, Cipru

 

Apăi, Cipru este o insulă. Şi aşa cum noi şi moldovenii am fost separaţi, aşa i-au separat şi pe ei. Eu am vrut să privesc în inimi, şi nu în politică, aşa că nu am făcut diferenţe, cu toate că drumul ne-a dus în sud, înspre partea grecească.

La Evrychou, era de văzut Cyprus Railways Museum. Sătucul, atât de frumos aşezat, fusese capătul căii ferate ce odinioară deservise insula. Înainte de separări, anexări, ocupaţie... spuneţi-i cum vreţi, oricum a fost un mare abuz.

Cu detaşare însă, eu ascult toate poveştile. Şi trag apoi concluziile.

Treaba a fost că, la muzeu, domnul care se ocupa ne-a explicat aşa cum a putut că nu este necesar să plătim nimic. Am făcut noi turul, ne-am bucurat, iar, la final, am mers să îl întrebăm de rodiile din curte... Mândrul poftea una şi erau multe.

Nu ştiu cum, dar ne-am înţeles. A luat un foarfece, ne-a chemat după el şi ne-a tăiat două rodii. Apoi, nu ne-a lăsat să plecăm fără a-mi oferi doi trandafiri.

De doi ani, trimit felicitări de Crăciun oamenilor care îmi ating viaţa de-a lungul respectivului an. I-am trimis şi lui cu toate că nu îi ştiam nici măcar numele. Sper că a primit-o şi că a zâmbit. ♥ 

Evrychou, Cipru

 

În drum spre înotul lunii septembrie (primul!) – tocmai l-am făcut pe cel de aprilie – de la Governor’s Beach, am zis să ne oprim mai întâi să mâncăm la un lanţ de restaurante sud-african, pe care l-am descoperit în Cipru, unde are mare succes.

Acolo, atmosfera pe care ne-o aminteam, bucatele aşa cum ni le aminteam şi... un chelner foarte drăguţ, căruia îi cresc ochii atunci când spunem că suntem români.

- Vai, dar ce popor fain sunteţi şi ce ţară verde şi frumoasă aveţi... Noi aici, da, avem plaje, însă totul este cam uscat.

Ne creşte inima, cum nu?! Şi povestim, şi povestim... Apoi, urmează intriga:

- Am fost şi eu în România în iunie...

- Vai, dar ce lună frumoasă ţi-ai ales!

- Da, era foarte multă vegetaţie.

- ...şi unde ai fost?

- La Bistriţa.

Eu şi Marcel stăm şi ne uităm unul la celălalt lung. Până la urmă, la o primă vizită, nu este o treabă obişnuită ca un străin să ajungă fix la Bistriţa.

- Tu ai o fată pe-acolo, spune drept! m-a luat gura pe dinainte.

S-a ruşinat omul, săracul. Dar nu s-a supărat.

A salvat roşeaţa din obrajii-i măslinii un alt client al restaurantului, care ne-a spus:

- Am auzit că sunteţi români. Nu multe popoare sunt ca voi. Tare prietenoşi sunteţi ca oameni.

Governor's Beach, Cipru
 

Când foamea şi pofta sunt mari deopotrivă, parcă zăreşti şi mai bine faţadele brutăriilor mai speciale. Apoi, intri şi vezi bunătăţurile toate aranjate frumos pe rafturi. Chiar de ora-i târzie, o doamnă amabilă vină şi îţi explică. Apoi îţi cântăreşte, îţi împachetează şi nu se enervează dacă te mai şi răzgândeşti.

La sfârşit, m-am dus la ea şi i-am mulţumit din inimă pentru cum s-a purtat cu noi!

Spanakopita cumparata din Nicosia, Cipru

 

După ce ne-am pierdut în buffer zone şi i-am spus gazdei noastre (poveste lungă!) că avem nevoie de-o baie în mare după o zi atât de nebună, am ajuns la Plaja Mare Monte. Nu era ea cine ştie ce, însă marea era caldă. Oricum, relaxarea şi lăsatul grijilor jos au contat mai mult decât orice altceva în acele momente.

Şi apar nişte băieţi turci (noi aveam o maşină închiriată). Am înţeles cumva că doresc să ajungă la o plajă de lângă (Camelot cred că era), că îşi dăduseră întâlnire acolo cu nişte prieteni şi că încurcaseră plajele.

Era deja întuneric. Nu am vrut să îi lăsăm în drum. Am strâns rapid toate cele de pe banchetă şi i-am primit înăuntru.

De schimbat am putut schimba doar câteva cuvinte, însă au fost foarte recunoscători şi bucuroşi că i-am ajutat, iar prietenii lor i-au primit tare frumos!

„Karadeniz” mi-a rămas în cap... „Marea Neagră” ce-o împărţim şi cu ei...

Drăguţ a fost că nu ştiam că o Kara urma să intre în vieţile noastre câteva săptămâni mai târziu. ♥

Plaja Mare Monte, Cipru

 

Iată şi un 2 în 1 petrecut la 65 km distanţă şi 1 oră cu maşina.

În Ayia Napa, aproape de Cape Greco, brăzdat de mare turcoaz şi plin de pisici lenevind la soare, o vânzătoare româncă dintr-un magazin unde îmi căutam un unt de corp produs în partea grecească ne-a oferit o fisă, altfel neputând ieşi din parcare. Fără ea şi gestul ei, nu cred că am fi ajuns la următoarea oprire a zilei.

La Tatlısu, era în plină desfăşurare Festivalul Roşcovelor (a treia oară fusese cu noroc pentru noi, căci mai vizitaserăm locaţia şi nu găsiserăm pe nimeni acolo în 2 zile diferite). Grătare, dulciuri tradiţionale, bijuterii lucrate manual... şi un cazan mare cu o băutură ce urma a fi oferită gratuit tuturor celor prezenţi.

Ne învârtim noi, găsim o doamnă care ne traduce şi explică celeilalte doamne responsabile cu carob pekmezul că avem avion în doar câteva ore către casă. Aşa că, se trece peste protocol (era aşteptat Ministrul Turismului), ni se explică până şi reţeta şi suntem primii care gustăm băutura din roşcove. Suntem onoraţi şi recunoscători, ne simţim din nou aşa cum am fost toată călătoria: musafiri!

Pisicile din Cape Greco, Cipru

 

Cea mai tristă întâmplare din Cipru venea cu câteva ore înainte de zborul spre casă, via Istanbul. În mijlocul unei intersecţii mari din Famagusta sta un pisoi. Mic, foarte mic şi dezorientat. L-am făcut atent pe Marcel, iar el a coborât imediat şi l-a luat cu noi în maşină.

Am reuşit să îi mai cumpărăm şi mâncare şi l-am luat cu noi la pensiune. Îmi alergau din nou prin minte imagini din iunie 2021.

Părea orb. Dar la pensiune mai erau doi pisoi, care l-au acceptat. A stat cu ei, a mâncat cu ei. L-am mângâiat şi l-am îngrijit cât am putut în puţinul timp pe care îl aveam până să plecăm la aeroport.

Marcel a chemat-o pe recepţioneră şi am rugat-o mult să se ocupe de el, am spus că orice facem, îi trimitem şi bani, numai să se facă ceva pentru pisoi. Ea ne-a spus sec „Va muri”. Că pe o insulă plină de praf, mulţi pisoi se năşteau orbi sau păţeau ceva imediat după naştere.

Cu toate acestea, a spus că ne promite că va merge proprietarul pensiunii cu el la veterinar, că va vorbi cu el. Chiar dacă am medici pe care îi stimez şi care îmi sunt dragi şi prieteni, eu văd că medicina modernă nu s-a dus într-un loc bun şi nu prea am încredere în practicile acesteia.

Dar ce să fac?

Eram între ciocan şi nicovală. Mă şi interesasem. Procedurile ca să îl iau acasă puteau dura şi şase săptămâni, implicau vaccinarea şi ciparea (cu care nu sunt de acord)... Adică nu i-aş fi făcut rău cu mâna mea doar ca să îl am lângă mine.

Unele informaţii neoficiale spuneau că Cipru are peste 2 milioane de pisici... un număr cu mult mai mare decât locuitorii insulei. Am ales să am încredere.

A doua zi, din aeroportul din Istanbul, am contactat-o pe soţia proprietarului pensiunii, care mi-a părut o femeie sensibilă şi săritoare. Mi-a spus că soţul ei a fost să caute pisoiul în dimineaţa aceea prin mai multe locuri, dar că a fost de negăsit. Mă asigura, însă, că îl vor mai căuta şi că vor face tot posibilul pentru a-l ajuta. 

Probabil că atâta fusese – o încercare. Un test de a vedea dacă reacţionăm la fel, dacă mai suntem oameni, dacă mai putem iubi şi ajuta. Dispăruse precum venise. Ca un magician. Şi văzusem pe profilul doamnei cuvintele „They may cut all the flowers but they cannot stop the spring” (Pablo Neruda). Mi-a dat speranţă.

***

Cu câteva zile mai înainte, o mogâldeaţă galbenă se infiltra în camera noastră din Dipkarpaz. Erau multe pisici la acea pensiune, însă doar doi pui. Cu al doilea gri, mult mai slăbit, aveam să facem cunoştinţă a doua zi. S-a ataşat foarte tare de Marcel, în timp ce primul pui era mai tot timpul după mine.

Am tras multe serii de plâns cu ei (cum am făcut şi cât am scris aceste rânduri – o poveste mai lungă) şi le-am dat plicurile cumpărate suvenir lui Linu al nostru de acasă. I-am hrănit şi adăpat separat, i-am mângâiat şi ne-am jucat cu ei.

La plecare, am realizat că cei mai buni prieteni din Cipru fuseseră cei cu patru picioruşe. Luându-ne rămas-bun, i-am privit pe proprietarii pensiunii, care îi ţineau în braţe şi ne-au spus că vor avea grijă de ei. Micuţul gri se întremase.

Mi-a dat speranţă.

Prietenii nostri din Dipkarpaz, Cipru

 

 

Mi-a fost foarte greu să scriu ultima parte a Episodului 11.

Voi reveni în forţă cu ultimele 3 luni ale anului trecut, într-un nou episod ce ne va duce prin România, Capul Verde şi Portugalia.

Să rămâneţi cu inimile mari şi să le urmăriţi dorinţele! ♥

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.