Cu picioarele pe pământ: pe coasta amalfitană

Introducerea – cu motivul, cumva, al ajungerii noastre aici – îl găsiţi în acest articol.

Mai apoi, musai să spun că am fugit de locurile comerciale toată viaţa mea. Asta şi pentru că o imagine idilică se poate pe loc transforma în coşmar atunci când nu te orientezi aşa cum trebuie şi nu eşti practic. Da, ne creăm realitatea după cum considerăm. Notez doar ceea ce am constatat eu.

Aşadar--

Venitul în sezon ar putea fi o idee proastă.

Închirierea unei maşini [cel mai mult din considerente de parcare – este o poveste foarte lungă, ce include şi Napoli] nu este justificată.

Toate aşezările de pe coastă par bine legate prin poteci şi trasee. Referinţa la o comună, chiar şi când căutăm cazare sau mijloace de transport [cereţi confirmarea localnicilor la faţa locului cu privire la orar şi staţie!] poate include şi satele. Purtaţi încălţări de drumeţie şi fiţi pregătiţi pentru mers mult.

Căutaţi magazinele locale pentru provizii. Fiţi clari asupra preţului şi evitaţi automatele [par soluţia mai simplă, însă există şansele sa fiţi suprataxat]. În afara sezonului, pe Sentiero degli Dei nu veţi găsi aproape niciun loc ce serveşte mâncare/băutură deschis.

Pentru opţiuni de cazare, satele aflate în partea superioară a coastei vor veni cu oferte mai bune, privelişti minunate şi o viaţă numai a lor (ce mi-a placut la nebunie!). În plus, sunt bine conectate la Amalfi, de pildă, şi Napoli.

 

Înainte de coasta amalfitană, la noi a fost Castellammare di Stabia.

[Trebuie să spun că este nebunie în Napoli când iei Linea Vesuviana; fiţi pregătiţi pentru întârzieri şi afişaje incorecte, de altfel, să vă urcaţi în trenul cel bun! Nu recomand această linie! După aproximativ o oră, am ajuns la destinaţie. Intrarea în oraş pe calea ferată este cea mai murdară pe care am văzut-o vreodată! Plaja era atât de murdară, că din nou nu am putut face baie!]

Însă... am stat într-un loc ce ne-a lăsat cu gura căscată, într-o vilă tipică regiunii, restaurată, înconjurată de palmieri şi de citrice. [Am mâncat chiar kumquats din pomişor!] Recomand din toată inima această experienţă, iar domnişoara care s-a ocupat de noi a fost minunată!

Şi de mâncat se mănâncă extraordinar la Castellammare di Stabia.

Cina am luat-o la Uànema – pentru mine, pizza călătoriei [roşiile de Vezuviu sunt minunate!]; pentru Marcel, a fost o ofertă specială pe bază de mare [de acolo, şi ideea acestor două articole de călătorie, cum, în Campania, marea şi pământul sunt separate, apoi se confundă; întrebaţi dacă ajungeţi aici de aceste oferte, dar şi de berea lor artizanală deosebită, Terre di Confine].

Micul dejun, împreună cu prima noastră sfogliatella – wow! –, a fost unul la pachet de la Palladino Sweet Therapy.

Eram în drum spre staţia de autobuz, de la care plecam spre coasta amalfitană.

 

Pentru Sentiero degli Dei, am început din Bomerano.

Am rugat şoferul de autobuz să ne ajute cu opritul şi a făcut-o chiar în piaţa centrală, de unde pornea traseul. A fost perfect, căci ne-am putut procura nişte grisine, brânză, suc, apă şi mini-pâinici tare gustoase de la Panificio Manna [am observat ca le place foarte mult să gătească cu mangold pentru toate umpluturile vegetariene].

Prima parte a traseului este, în fapt, pregătirea pentru a pătrunde pe el. Este foarte spectaculos în prima parte [cu toate că mă aşteptam să fie şi mai şi, cu marea zărindu-se şi mai albastră!]. Poate fi răcoare, aşadar o jachetă de vânt primăvara este binevenită. Atenţie, de asemeni, la semne! Drumul care urca mai mult era închis când am fost noi. Aşadar, şi oricum aşa planificaserăm, ne-am păstrat pe poteca ce ducea spre Positano (Nocelle).

În total, am făcut 2 pauze mai lungi. Dacă la 11:15 plecam din Bomerano, la 12:20 vedeam deja Praiano sub noi. După o jumătate de oră, am dat peste poate partea în care mi s-a părut cel mai riscant şi mai aproape de hău. Cu toate acestea, a fost un traseu destul de uşor de parcurs, înspre intermediar.

Cel mai mult mi-a plăcut partea finală, cam la 2 ore de la punctul iniţial, când am luat şi prânzul (oarecum). Ieşise şi soarele, ne-am simţit în largul nostru şi am râs mult.

De aici mai este cam o oră până în Nocelle, însă este cea mai istovitoare. Aşadar, traseul ales de noi, cu tot cu pauze, a fost 2h45'.

 

Dacă tot am ajuns în Positano, am spus că este cazul să ne hidratăm (şi să ne bucurăm!).

Aveam poftă de granita, aşa că în primul loc ce ni s-a arătat din civilizaţie, am intrat.

Am înţeles mai apoi, cu toate că priveliştea este minunată la Il Chiosco del sentiero degli dei, că lămâile de Amalfi şi granita din ele sunt o cu totul altă poveste. Adică se vede în culoare, se simte în gust, iar cele mai mari lămâi din lume, cu toate că sunt tentante, nu ar trebui să devină doar suport de granita pentru că se pierde mult din ele. După ce a hrănit o pisică simpatică, ne-am continuat drumul spre Positano. Încă eram foarte sus. Conform spuselor simpaticului ultra-cunoscător într-ale lămâilor, făceam „30 de minute pe jos, 30 cu autobuzul” – căci 15 trebuia să urcam până la staţie. Când am auzit de trepte, m-am zburlit. Oricum, aveam timp să prindem vaporul ce pleca înspre Amalfi şi care ne-ar fi permis să vedem coasta şi de pe apă şi să scurtăm drumul pe uscat.

Ce credeţi? Am făcut o oră pe drum! Şi am pierdut şi vaporul ce pleca la 15:30. Simţeam că ameţesc şi că mă duc în cap de la atâta coborât şi atâtea scări! Această ultimă parte a drumului ne-a pus capac. Şi a fost cea mai grea! [A doua zi, un ghid montan cu care ne-am împrietenit în San Lazzaro ne-a spus că această coborâre, fără antrenament prealabil, nu este deloc o idee bună. Sincer? Câteva zile nu am suportat ideea de scări. Iar celor care au epatat (din branşă, zic, că eu sunt omul care zice aşa cum le simte, de aceea nici nu am avut succesul pe care îl au alţii – pentru că nu pun o fundă şi nişte sclipici acolo unde nu este cazul; sunt doar o fată care a dorit să vadă lumea), declarând că este un traseu uşor, să le fie de bine! Poate nici rucsacurile noastre grele, pline cu lămâi, nu le-au avut în spate ori poate minciuna le-a fost mai la îndemână decât adevărul lor.]

Acum mai rămânea intrebarea – ce facem? Căci mersul în Positano nu era neapărat o opţiune dorită de noi, fiind în Arienzo. Însă, văzând semnul de plajă, am zis să ne târâm efectiv pănă la ea, tot pe scări! [Până în Arienzo ne încurajaseră mai multe pisici, ce vor fi prezentate, cu tot cu poveste, în „Despre Fluturi”.] Iar dacă poate spuneţi că nu am fost eu în stare să mă descurc pe şi cu aceste scări, şi lui Marcel i-a fost greu (şi el este unul dintre cei mai în formă oameni pe care îi ştiu).

Până la urmă, a meritat, căci am ajuns la una dintre cele mai frumoase plaje pe care am fost vreodată! Era şi interesantă, trecând printr-un fel de mini-tunel ca să ajungi la ea. Neagră, curăţică, având privelişti minunate asupra caselor din Positano. Poate că aceasta fusese bucăţica de coastă pe sufletul meu! Mi-am făcut şi baia de martie acolo, cât m-a lăsat marea (erau rip tides, apa era rece, am fost prudentă).

Am prins, până la urmă, autobuzul spre Amalfi la chiar capul scărilor. În autobuz i-am întâlnit şi pe singurii români văzuţi în călătorie, la rândul lor, în vacanţă. Ei erau încântaţi de ceea ce vedeau, eu şi cu Marcel căzuserăm de acord că am văzut şi locuri mai frumoase, că este şi ultracântată această zonă. Nici Amalfi nu ne-a impresionat prea tare!

Ce ne-a plăcut însă cu adevărat a fost felul în care ne-am simţit, în care am fost primiţi, ca oaspeţi, nu ca străini, cu un zâmbet.

Şi asta se simte foarte bine în satele din munţi, de unde, cum am spus la începutul articolului, se vede marea şi nu duci lipsă de nimic.

Noi am avut parte de o cazare fabuloasă la care, la început, nu am ştiut cum vom ajunge, dar a fost foarte uşor, din Amalfi. Şi am şi adormit pe drum, într-atât de obosită eram!

În San Lazzaro sunt de toate, inclusiv o patiserie superbă, unde am luat micul dejun.

Este veselie în sat, omenie şi o atmosferă foarte faină!

 

Ce m-aş mai întoarce la ea!