Despre fluturi | Episodul 27

La sfârşitul lui 2023 aveam bilete spre Beirut. Le cumpăraserăm înainte să înceapă nebunia şi ne-am încăpăţânat să mergem noi înşine să vedem ce se petrece acolo, mai cu seamă la graniţa sudică. 

Ne-am fotografiat cu nişte ghanezi în Tyre [erau foarte entuziaşti, cum ni-i aminteam; ei au propus fotografia, întâlnindu-ne înăuntrul Hipodromului antic], însă, în rest, doar localnici am văzut.

Niciodată nu am blamat oamenii. Aşa cum capitalele nu sunt, de multe ori, reprezentative pentru o ţară, aşa nici „conducătorii” nu sunt reprezentativi pentru popoare. Din punctul meu de vedere, ei nu sunt aleşi, ci numiţi, pentru a servi altor interese, mai mari. Şi ca să creeze diviziune şi certuri şi să ne sece de energie. Aşa că atunci când voi menţiona „vecinul de la sud”, nu mă voi referi la oameni, ci la neoamenii numiţi la guvernare. Eu cred că ura nu este un sentiment care ar trebui simţit de noi, orice am vedea în jur. Şi mai cred că în acele puncte se doreşte să fim aduşi. De asemeni, am înţeles/mi-am reamintit că amplificarea interesului pentru o anumită situaţie duce la agravarea ei, că aşa funcţionează matricea.

Aşa că am mai trimis mesaje prietenilor din Liban, i-am întrebat de starea lor sufletească şi de starea ţării, apoi am încercat să ne preocupăm de viaţă, aşa cum a venit ea, şi să vorbim despre lucrurile frumoase din realităţile noastre.

Libanul mi-a plăcut foarte mult ca ţară, ca oameni, i-am iubit diversitatea şi înălţimile surprinzătoare! Am fost întâmpinaţi cu prietenie şi răbdare, chiar dacă situaţia economică era volatilă. Chiar dacă simţeam un soi de greu, de apăsare. Chiar dacă era şi ameninţarea unui conflict armat de care nu părea să le prea pese, însă undeva în sufletul lor le păsa. Voi încerca ceva ce nu am mai făcut, redând situaţiile actuale din locurile pe care le-am străbătut atunci.

 

Marea a fost fantastică, din Beirut şi până-n Tyre! Libanul este o ţară mediteraneeană prin excelenţă! Iar cine crede că-i molcom azurul va avea surprize de proporţii. Stropii ne-au prins la zeci de metri de ţărmul capitalei. În Harissa am încercat să înţelegem culorile nebune de sus. Iar în Byblos ne-a aşteptat o furtună cu valuri mari, atât de mari de inundau temporar „drumul”. După vreo două zile, s-a limpezit cerul, s-au domolit talazurile şi am înotat şi noi la Batroun, apoi în vechiul Sour.

 

Marea-i tot acolo, frumoasă şi dătătoare de viaţă!

 

Hanna Mitri este sinonimă cu Beirutul când vorbim despre booza, îngheţata tradiţională libaneză, preparată din lapte de capră. Nu am crezut că este atât de minunată! O voi visa mereu! Iar gusturile – naturale. Simţeai dulceaţa căpşunei, m-am reîndrăgostit de acest gust, atât de distorsionat în toate produsele procesate din jur. Iar tatăl şi fiul de acolo – este o afacere de familie desfăşurată într-un spaţiu simplu, cu o ladă frigorifică pentru îngheţată –, mie mi-au pus din toate câte puţin, ca să gust, apoi i-au respectat dorinţa lui Marcel, de a se răsfăţa doar cu booza de fistic.

 

Aceşti oameni tot îngheţată fac, în ciuda bombardamentelor care-au fost chiar şi-n Beirut. Nu se poticnesc tradiţia şi pasiunea pentru ceea ce facem de ordinele de subjugare a lumii.   

 

Aveam de parcurs un drum aventuros spre Hermel, care-i baubaul Libanului, şi nimeni nu prea te sfătuieşte să mergi încolo. Noi am purces la drum, din Byblos. Şi cea mai grea parte din drum a fost că ne-am lovit de zăpadă (sau, mai bine zis, am alunecat pe ea). Dar mai înainte de a face acest lucru, aveam nevoie să servim micul dejun mult mai repede faţă de programul obişnuit de masă. Nu numai că nu au fost probleme în a face asta, oamenii ne-au ajutat cu bucurie.

Încă de pe atunci, ne-au spus că rar au mai văzut în ultimul timp oaspeţi din Europa. Partea bună este că încă au deschis şi le poţi admira priveliştea asupra plajei din Byblos şi Castelului Cruciaţilor deopotrivă.

 

La Hermel, am dat peste inimosul campion la caiac al Libanului, Noureddine El-Makhour, cel care, se spune, ar fi introdus raftingul în ţara mediteraneeană. A creat un spaţiu tare cochet lângă râul Assi, pe care ne-am şi dat, profitând de cascada uimitoare, de 9 metri, cea mai înaltă pe care am coborât-o vreodată. Treburile ce ne legau pe noi, oamenii de apă, s-au discutat în franceză. Am plecat cu recomandări de dulciuri, prietenie în suflet, şi încă ţinem legătura cu Mohamad, ghidul nostru.

Da, la început, priveau cu îngrijorare la exploziile din zare. Acum, însă, îşi trăiesc viaţa şi a mai trecut un sezon de rafting pe Assi! Pe noi ne-au primit cu drag în afara sezonului. Chiar şi aşa, temperatura pe râu a fost optimă.

 

În aceeaşi seară, cunoşteam la restaurantul hawaiian din Byblos [am vrut să încercăm ceva nou!] un cuplu foarte de treabă. Prin ei, am ajuns la restaurantul cu specific pescăresc lăudat în tot Libanul. Şi nu întâmplător! Am fost primiţi cu multă prietenie în Anfeh, iar, la finalul mesei copioase, iată ce de fructe am primit la desert, alături de biscuiţi şi melasă de carob.

Am mai vorbit cu cel care s-a ocupat atât de frumos de noi cât am prânzit acolo. Era bine şi optimist în legătură cu situaţia din Liban.

 

Printre multe booza faine, înălţimi năucitoare şi recomandări onorate [cum oprirea din Saida nu ar fi fost la fel fără, se spune, cel mai bun falafel din Liban], am ajuns şi la Jeita Grotto sau faimoasa peştera de apă a Libanului. Este frumoasă! E drept, ajungi la intrare doar cu un fel de titicar şi nu ai voie să filmezi [îţi laşi toate dispozitivele într-o casetă], însă nouă ni s-a spus că nu ne-ar fi oprit nimeni să o facem. Sunt unghiuri în care nu eşti prins de camere şi domnii care conduc barca ştiu cum să te ducă. Descurcăreţi ca românii! 😊 Mai apoi, mi-am amintit de o doamnă de la bilete ce mi-a căzut tare dragă şi care a împărţit cu noi merele pe care le servea ca gustare. Când am ieşit, i-am dus şi eu ceva românesc, să încerce şi să se bucure. 

Din ce ştiu, peştera rămâne deschisă vizitelor.

 

La sfârșitul călătoriei prin Liban a venit partea preferată, pe tărâmul cedrilor și al druzilor. Cu cedrii se mândresc tare mult libanezii și sunt niște arbori falnici, aidoma lor, iar druzii sunt reprezentanții uneia dintre cele mai vechi religii din lume. Una dintre marile credințe ale lor este aceea în reîncarnare. Cu ei am putut vorbi liber despre asta! Ne-am pus la niște povești cu unul dintre rangerii parcului... a fost minunat!

Încă păstrăm legătura, cedrii nu au fost afectați și nici localitățile din acea zonă. Sunt protejate.

 

Iar ce m-a impresionat foarte mult, dovadă că până în ultimul moment Libanul ne-a primit cu brațele deschise, a fost că gazdele noastre de la ultima cazare nu s-au culcat, ci au dorit să ne ureze „drum bun”, chiar de era după ora 1. Nu am știut de acest gest frumos, l-am aflat la plecare, când am strâns în brațe și pisicile de care ne-am atașat.

Ca și de Liban! ♥