Când te-ai obişnuit cu un anumit stil de viaţă

Tocmai am dat peste un articol care m-a încântat şi în ale cărui multe ipostaze m-am regăsit. Ce să-i faci? Mai sunt şi astfel de momente când cazi pe gânduri şi-ţi dai seama de rostul tău, de cum evenimentele-s menite şi te gândeşti la viitor. Pentru că ştim cu toţii că lucrurile se pot schimba într-o clipită.

Nu frica este cea care mă ghidează, pentru că din vara trecută, mi s-a întipărit în minte că ea este o alegere. Văd totul dintr-o poziţie de forţă, cum îi place cuiva foarte drag din viaţa mea să spună. Şi îmi amintesc cu un zâmbet în colţul buzelor de cum, în urmă cu mulţi ani, până să îmi descopăr adevărata menire şi adevăratul destin, muzica era singura constantă a dorinţelor mele. Acum îmi dau seama că am forţat lucrurile, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul primului Master din Scoţia şi în multe alte cazuri. Când ceva e menit, toate bucăţile din puzzle se potrivesc fără să trebuiască să şlefuim noi marginile. Iar ceea ce îmi place mie cel mai şi cel mai mult pe lumea asta este să călătoresc şi asta a devenit o parte atât de naturală din mine, ca şi tatuajul făcut în urmă cu 9 ani, care pare să fi fost acolo, pe pielea mea, dintotdeauna.

Discutam săptămânile astea cu prietenele mele şi cu Marcel exact despre asta. Despre cum, dacă suntem obişnuiţi cu un anumit stil de viaţă, care ni se potriveşte ca o mănuşă, nu îl mai schimbăm. Şi nu cred că se pune problema despre a nu putea să îl schimbăm, ci despre a nu vrea să îl schimbăm.

Mă consider norocoasă că mi-am găsit bărbatul cu care să pot călători în toate locaţiile deşucheate pe care le am în minte, că ne potrivim în destinaţii şi în sporturile aventuroase pe care le practicăm, că m-a învăţat să-mi dau frâu liber părţii sălbatice şi curajului care sălăşluiau în mine, că ştie să nu mă bage-n seamă atunci când sunt întoarsă pe dos pentru că este conştient că îmi va trece foarte repede, că nu este gelos pe atenţia pe care o primesc din partea oamenilor pe care-i cunoaştem pe durata călătoriilor noastre şi pe faptul că ne întoarcem acasă cu cel puţin 1 prieten nou/călătorie (atenţie, am spus prieten, şi nu prietenă)... Noi, în fapt, suntem opuşi ca şi fire, însă aceste câteva puncte, care-s cele mai importante în vieţile fiecăruia, îmi place să spun că ne ţin împreună şi că suntem partenerii perfecţi de călătorie, unul pentru altul.

Mă consider norocoasă că am câţiva prieteni apropiaţi care chiar au dor de ducă şi de aventură, asemeni mie. Astfel, pot împărtăşi momente sublime de râs cu gura pân’ la urechi, testat un nou fel de mâncare şi făcut toxiinfecţie alimentară, rămas fără benzină prin nu ştiu ce colţ al lumii. Inevitabil, astea te leagă. Este drept, şi de asta m-am convins de-a lungul anilor, că iubeşti un om şi că eşti compatibil cu el pe multe planuri nu garantează că veţi şi putea călători împreună. Se prea poate ca, spre finalul aventurii, să vreţi doar să vă strângeţi de gât şi să nu vă mai vorbiţi niciodată. Sunt păţită. Dar, partea frumoasă a călătoritului este că poţi cunoaşte pe alte meleaguri oameni de prin alte zări şi te poţi lega de ei pe veci, pentru că veţi simţi aceleaşi zvâcniri în inimă de fiecare dată când veţi fi pe drum.

Mă consider norocoasă că am avut mijloacele materiale ca să călătoresc. Nu multe, dar suficiente. Am călătorit mereu pe bănuţii mei, am învăţat să o fac cu cap şi să prefer să dau banii pe experienţe, şi nu pe cazări, pe ceva ce nu pot face acasă mai degrabă decât pe o masă pe care o pot lua acasă. Şi, în definitiv, pentru a călători nu este nevoie de o avere. Contează, ca în multe alte părticele ale vieţii noastre, să pui în funcţiune rotiţele care-ţi vor duce visurile la îndeplinire. Vorba 'ceea, „Be careful what you wish for... it might come true”. Şi promit că asta va fi o altă poveste.

Şi, cu toate astea, dacă unele dintre coordonatele vieţii mele s-ar schimba, care ar fi dealbreakers în materie de călătorie pe care le-aş avea, în primul rând, în relaţia cu sufletul meu:

  Nu m-aş mai putea vreodată reobişnui să nu călătoresc cel puţin 1 lună şi jumătate – 2 luni pe an. Şi dacă mi-ar lipsi mijloacele, şi să călătoresc în jurul Braşovului, şi tot aş face-o. Mie-mi plac visătorii care-şi şi transformă visurile în realitate, nu le lasă doar într-un ungher al minţii lor.  

 Nu aş putea să renunţ la a face planuri de călătorie. Se spune că uneori drumul până la destinaţie poate fi mai frumos şi mai plin de satisfacţii decât însăşi destinaţia. Să rezerv bilete de avion pe nepusă masă, să mă gândesc la trasee, la potriviri de mijloace de transport sau la posibilităţi de cazare reprezintă una dintre activităţile mele preferate. Iar în sufletul meu este în respectivele momente o petrecere continuă, cu artificii şi confetti.

 Nu sunt pregătită să mă potolesc, fie şi pentru câteva luni, şi să am un copil. Nu acum, nu simt că este momentul. Ştiu că am amânat-o şi că o tot amân de ceva ani, dar cred sincer că 4-5 ani încă pot sta liniştită. Mai am atâtea locuri de colindat şi atâtea aventuri de trăit, încât mi-e mult mai teamă că nu voi mai avea vârsta potrivită pentru a le face pe acestea, şi nu pentru a da naştere unui copil.

 Nu aş putea rezista fără adrenalina din călătoriile mele sau din activităţile mele obişnuite. Am nevoie de stimuli, am nevoie de provocări. Fără rafting pe râuri de grad 3+-4 (cel puţin!), fără călărit în condiţii extreme sau fără scufundări în ape tot mai adânci, viaţa şi călătoriile ar fi prea line. După ce m-am reîntors la caiac, se pare că acum încerc să îmblânzesc snowboardul. Şi, credeţi-mă, voi reuşi!

 Nu aş lăsa niciodată potecile mele neumblate pentru locaţiile comerciale, cu pachete turistice incluse şi cu rezervări prin agenţii de turism. Dacă am făcut-o în trecut, a fost din curiozitate. Mi-am dat seama că nu-i pentru mine şi, chiar dacă probabil că voi mai ajunge şi prin destinaţii mai bătute de piciorul turistului, le voi colinda tot din perspectiva călătorului.

Cam asta-s eu şi cine mă vrea aproape va trebui să mă ia cu bune şi cu rele şi să ţină seama de punctele de mai sus. Căci să stau lângă oameni care nu mi-ar împărtăşi gustul pentru aventură sau nu m-ar lăsa măcar să mi-l potolesc ar însemna să fiu nefericită. Voi ce dealbreakers aveţi? :)