Cu aripa-n vânt

„Minden porcikám fáj” zicea uneori bunica [=Mama a mea] atunci când se obosea prea mult într-o zi [între noi fie vorba, femeia aceasta a fost o super-femeie, tot nu am reuşit să înţeleg până azi cum de reuşea să le finalizeze pe toate]. Nu o să spun că întocmai aşa mă simţeam eu sâmbătă seară, când, undeva după 20:30, am ajuns şi eu acasă... însă, departe de adrenalină, începi să simţi efectele, oboseala, să îţi vezi juliturile şi să înţelegi că ai învăţat... chiar foarte multe.

Ca să vă pun în temă, cum fac de obicei, eu şi cu Marcel am avut săptămâna trecută aniversarea noastră de 9 ani de nebunii. Şi cum altfel să o sărbătorim decât printr-o altă nebunie frumoasă? Vorbisem deja cu Robert de la Paramania, foarte prompt şi amabil [un semn bun!], şi pusesem ţara la cale. Între timp, am cooptat-o şi pe prietena noastră Andra, care aflase de surpriză şi parcă ar fi venit şi ea cu noi.

 

Cum a fost? Ne-am întâlnit la baza telefericului Bunloc şi de acolo am plecat cu maşinile înspre Dealul Ozun, pe un soare ce ne zâmbea cam strengăreşte, de început de primăvară. Am putut urca maşinile până-n vârf, apoi, cu priveliştile superbe şi halucinante parcă în juru-ne, ne-am apucat de treabă: am făcut „cunoştinţă” cu dealul, fiind puşi în temă cu privire la direcţia vântului, la curenţi, la obstacole. Şi am început, sub ochii răbdători ai lui Mihai, să facem gonflaje. Pare atât de uşor, este un pic mai greu însă. Şi chiar invers faţă de cum aş fi crezut: când eşti cu faţa la parapantă – „aripă” pentru cunoscători şi practicanţi –, o şi vezi şi ştii cum ar trebui să acţionezi pentru a putea, în cele din urmă, decola corect. Dar când eşti cu spatele, doar o simţi. Şi credeţi-mă, are o forţă fantastică. Adică, te ia, te târăşte, chiar trebuie să înveţi să o controlezi. Şi, na, eu am fost aşa, ca în prima zi – ba dădeam prea repede drumul A-urilor, ba prea târziu. Cred că încep să îţi intre toate astea în sistem, pe măsură ce îţi creşte şi experienţa.

 

Dintr-o dată, chiar dacă ploaia ne-a ocolit, vântul a început să bată în rafale şi ne-am văzut nevoiţi să schimbăm dealul. Am ajuns pe lângă Sf. Gheorghe, mai exact pe Dealul Zălan, numa’ bun pentru începători. Şi de acolo am încercat să facem şi primele zboruri. Care ne-au şi ieşit, tuturor. În nume propriu, trebuie să specific aici că am cam arat un pic dealul pentru că nu prea am fugit eu cât ar fi trebuit cu aripa în spate. Poate din cauza acelor 5 procente de teamă pe care le am înainte de a face orice lucru nou şi de care v-am tot povestit pe-aici? Şi a fost foarte distractiv să aud prin staţie, fix înainte de încercările mele, „Nu decolează nimeni, s-a intensificat vântul”.

Şi aşa ne-am petrecut noi o zi plină, de pe la miezul ei şi până când de-abia mai vedeam pe unde să călcăm, înconjuraţi de oameni cu un suflet tare frumos. Şi m-a încărcat. Şi mi-a plăcut.

Încă decantez informaţiile tehnice. :-)