Tovarăşul Aer prinde teren

6 zile după şi tot nu îmi vine să cred că s-a întâmplat. În momentul în care am început să cad în gol, am lăsat în urmă toate chestiile ciudăţele ale acestui an, tot ce nu mi-a ieşit sau mi-a făcut rău. Că a urmat un nou val şi că de aceea mi se pare că deja a trecut o eternitate de la salt, asta-i o altă mâncare de peşte.

 

Povestea a început cam aşa: eu de mică-mi doream să fac treaba asta. Anul trecut, Marcel a aflat de experienţa unei amice în acest sens şi ne-am hotărât să o trăim, la rându-ne. Doar că, după Scoţia (sfârşit de octombrie) nu a mai părut o idee atât de bună, weather-wise. Şi am amânat-o. Pe la sfârşitul lui martie şi alături de zgubiliticii noştri prieteni Alina, Andra şi Vlad – care aveau şi ei saltul cu paraşuta în tandem pe bucket list –, am început cercetările. Cu o dată iniţială fixată pentru 9 august şi cu amânarea aferentă din cauza intrării avionului în revizie, s-au dat niscaiva telefoane şi s-a pecetluit săritura pentru 4 octombrie.

Am ţinut legătura între noi, ne-am îmbărbătat, eu, una, mă gândeam cu groază cam ce urma să simt în pragul uşii avionului, pe linia aceea fină dintre solid şi hău. Cu mult de lucru şi cu multe pe cap, săptămâna trecută s-a scurs rapid şi iacătă, era sâmbătă de dimineaţă. Cu prietenii noştri echipaţi şi pregătiţi pentru tura I, calculasem că mai am aproximativ 1 oră până la momentul de care mă temeam cel mai mult. După cum am mai spus, am 5% temeri când fac orice nou. Nu contează în ce domeniu. E o frică de necunoscut, combinată cu o curiozitate nebună pentru respectivul necunoscut. Ştiu, se cam bat cap în cap. Cred că aşa-i şi firea mea, la o adică. Şi dacă mă gândesc de câte ori am visat cum cad în gol... Voi nu?... Cu prietenii noştri din nou la sol, care mai de care cu o altfel de interpretare a experienţei, dar încântaţi la unison, a venit rândul, după plierea paraşutelor, să ne pregătim şi noi. Eram fericită pentru ei, reuşiseră, se bucuraseră de moment, însă eu aveam cumva şi o parte de suflet greu – eu şi cu Marcel nu săriserăm. Nu încă.

„Cu cine aveam să sar?” glăsuiam cam tare pe-acolo, după cum mi-e firea. Până a apărut George în faţa mea (cu el sărise şi Vlad). Adevărul este că îl remarcasem şi, recunosc, din prima mi-aş fi dorit să am primul salt cu el. Bineînţeles că l-am descusut cât de mult am putut, că doar urma să mă arunc cu el în gol. Şi am clickuit. Cu o glumă, un instructaj, o vizită scurtă iniţială la bordul avionului... timpul a trecut ca nebunul şi a venit momentul îmbarcării reale. Amintindu-mi de Barra şi de zborul într-acolo, ne-am aşezat chiar lângă uşă, la „clasa I”, cum l-am auzit glumind pe George. La un moment dat, undeva între 1800 şi 2500 metri, nu mai reţin exact, uşa a fost deschisă pentru ca să pot admira în linişte munţii. Mai ţineţi minte când povesteam că în Kurdistanul iranian aveam impresia că cineva se jucase cu acuarelele pe dealuri? M-am simţit la fel, dar culorile pastelate fuseseră înlocuite de nuanţele puternice de roşu, maro şi galben, pe un fond albastru-pur, într-atât de curat era aerul. „Ce ţară frumoasă avem...” am gândit-o pentru a nu-ştiu-câta-oară în timp ce, iniţial, aveam senzaţia că alunec înspre deschizătură, însă braţul lui George mă ţinea de ham. Eram în siguranţă. Aşa mă şi simţeam. Şi avusese darul să îmi dea încrederea în el fără de care o asemenea aventură nu poate fi completă. L-am luat de mână, pentru că aşa am simţit. Mă holbasem la altimetrul lui pe toată durata zborului şi, cu toate acestea, îl ignorasem în ultimele câteva zeci de secunde, la gândul că „mai este”... S-a auzit sirena (parcă, nici nu mai ştiu...). Şi m-a rugat să mă ridic pentru ultimele verificări, legându-mă apoi de el şi asigurându-mă că tot ceea ce trebuia să fac era să mă simt bine şi să zâmbesc frumos înspre cameră. Marcel era tot timpul în preajma mea, la o distanţă foarte mică; şi cu toate acestea, de abia reuşiserăm să schimbăm două cuvinte: nici măcar nu mai ştiu dacă am apucat să îl sărut. O nouă sirenă, pe aceasta mi-o amintesc incredibil de clar. Semn că eram la altitudinea corectă şi că eram chiar deasupra Aerodromului, de unde şi plecaserăm. „Hai!” mi-a spus George. „Acum?...” am îngăimat eu. Dacă până atunci mă simţisem bine, ca singura femeie din acel avion, şi îmi galopau prin faţă scene din „Point Break” – filmul acela cu Keanu Reeves şi Patrick Swayze când la un moment dat sar ei cu paraşuta –, gândul să ies pe uşa avionului când îi vedeam pe cei din faţa mea, căci schimbaserăm ordinea din raţiuni de filmare, dispărând pur şi simplu la 200 km/h, părea o mare provocare.

Şi, dintr-o dată, s-a întâmplat.

Cădeam în gol şi asta a durat aproximativ 40 de secunde. Nu am închis ochii. Îmi plăcea. Îmi plăcea la nebunie!! Şi parcă nu doream să se termine. Îmi tremurau fălcile, mi se uscase gura, zgomotul mă asurzea, ştiam că orice aş fi încercat să spun, George nu m-ar fi auzit oricum. Totuşi, nu aş fi vrut să se termine. L-am văzut pe George cum îmi arată „ok”, apoi, am simţit la scurt timp o smucitură cam mare – se deschisese paraşuta.

 

Apoi, s-a făcut linişte – părea că nu ne mai mişcăm. Nu înţelegeam. Şi câteva viraje ameţitoare la stânga şi la dreapta şi tot linişte era. George mi-a spus că am avut o poziţie foarte corectă în timpul căderii – „Sper că nu îmi spui doar aşa, pentru că nu îmi place să fiu minţită”, am replicat în stilu-mi caracteristic, vizibil încântată de toată priveliştea. „Şi acum, unde ne duci?” m-a întrebat George, lăsându-mă să manevrez paraşuta. Empowering. Ăsta-i cuvântul şi aşa m-am simţit şi nu, nu îmi vine vreun echivalent mai bun în română în momentul acesta. „Am ţipat?” „Eu nu te-am auzit, să ştii.” Nici măcar asta... mă amuţise cu totul căderea şi într-atât de mare fusese plăcerea pe care mi-o dăduse. Apoi, am coborât tot mai mult şi mai mult şi... chiar dacă îmi spusese şi eu le ridicasem iniţial, am lăsat picioarele în jos în momentul nepotrivit, dar el a ştiut să salveze situaţia.

Tot ce-am simţit apoi a fost o forţă extraordinară, o detaşare de lucrurile mici care m-ar fi putut supăra şi o atitudine generală de „ai făcut asta – acum poţi rezolva şi x situaţie din viaţa ta, cu mare uşurinţă”. Mulţumesc pentru această experienţă. Hungry for more şi... sunt recunoscătoare. De când nu am mai spus acest lucru? :-)