View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 26 December 2016

Hoy es un gran dia. Vivelo.



Moto: „Văzând Epitemeu că ies atâtea rele din cutie, a şi trântit la loc capacul. Dar prea târziu se deşteptase. Năpastele se înălţaseră şi lumea le purta în cârcă. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase să mai zboare şi purta numele: Speranţa”. („Legendele Olimpului” – Alexandru Mitru)
Kolhapur, India

Şi dacă totul ar fi diferit? Şi dacă o luptă frumoasă şi dreaptă cu cei care mi-au făcut rău în acest an s-ar încheia, în fapt, cu o cutie goală? Şi dacă destinul ar putea fi inversat?
Puerto del Carmen, Spania

De ce a fost cel mai greu an al vieţii mele?
Şi o voi lua pe domenii!
[Poate că mă vedeţi mereu cu zâmbetul pe buze, poate că nu are sens să fiu compătimită pentru că am mereu fericirea pulsând în mine, însă că poate vă înşelaţi să nu îmi daţi măcar convingerea (voastră) că aş putea şi eu suferi, plânge, mă zbate şi că aş avea de cele mai multe ori dreptate în ceea ce priveşte alegerile pe care le fac. Chiar dacă sunt al naibii de puternică şi ştiu că pot trece peste orice. Chiar dacă doare.]
Cred că singurele care nu au avut suişuri şi coborâşuri în acest an au fost familia mea (iniţială) şi sănătatea, care nu prea mi-a jucat feste. În rest...  
Pardina, România

Aidoma fiecărui an, şi acesta m-a văzut înconjurată de mai mulţi bărbaţi care au vrut mult mai mult de la mine decât o simplă prietenie. Cu toate că sunt într-o relaţie fericită de aproape 11 ani. [Nu zic nu, îmi place la nebunie atenţia şi uneori mă simt ca o pisică ce se joacă cu multe ghemuri de lână, dar se şi plictiseşte repede.] Deşi m-am străduit să reduc numărul domnilor în cauză, nu am dus lipsă de mesaje, complimente şi propuneri. 2016 a însemnat stârpirea unor (false) perspective iordaniene de a mă percepe aidoma unui portofel umblător [se va dezvolta în Capitolul VI al cărţii pe care urmează să o public], încercarea de a opri (fără succes, probabil, nici măcar în 2017) niscaiva insistenţe albaneze ce însumează deja 18 luni, perceperea cu aceiaşi ochi (ca ai colocutorului meu) a unei urmăriri în tren dintr-o gară din Germania şi şocul unei îmbrăţişări din India (care a însemnat total altceva faţă de intenţiile mele pentru persoana primitoare).
Dragi bărbaţi (se ştiu cei cu musca pe căciulă), eu consider că vânătoarea este cea care vă place cu adevărat şi că asta urmăriţi chiar dacă nu recunoaşteţi. Şi asta vă spune o femeie care preferă în orice moment compania unui bărbat faţă de cea a unei femei (cu excepţia fetelor mele speciale), din simplul motiv că, în afara cazurilor când se îndrăgostesc de mine şi o iau pe coclauri, mă înţeleg mult mai bine cu bărbaţii. Din discuţiile cu prietenele mele apropiate şi din experienţele pe propria-mi piele, constat că nu mai ştiţi cum să cuceriţi o femeie. Rolurile par să se fi inversat (sunteţi cocoşi doar când încercaţi să purtaţi discuţii legate de sex şi, sincer, noi nu suntem interesate de asta). Am prefera să vă vedem mai hotărâţi, mai plini de iniţiativă, mai puţin temători şi sensibili, mai bărbaţi. Încetaţi să mai aşteptaţi totul de la femei – de la un prim semnal şi până la o constantă reamintire a paşilor care în adolescenţa noastră păreau mult mai fireşti.
Este o problemă globală, înregistrată indiferent de cultură, educaţie şi rasă. Eu, una, sunt mândră că am reuşit ca anul acesta să îmi închid un ciclu ce mi-a dat mult de furcă în ultimii 6 ani şi să redevin omul pe care-l ştiam, nu doar în ochii mei, dar şi în ochii iubitului meu. Voi spune doar atât, ca teaser pentru „Dependentă de fluturi” – este extraordinar cum încă îi mai ai pe aceştia din urmă, împreună cu pasiunea pe care ei o aduc, după o relaţie foarte lungă cu un om fără zâmbetul căruia, ca ingredient al fiecărei dimineţi, nu îţi poţi imagina viaţa.
Bourscheid, Luxemburg

Prietenia a venit cu lovituri grele în acest an. Dacă pe anteriorul îl încheiam punând punct unei relaţii care-şi atinsese punctul final undeva pe la 13 ani număraţi (şi nu mai avea încontro se îndrepta), în 2016 am întâlnit mai puţini oameni pe aceeaşi lungime de undă cu mine comparativ cu alţi ani, dar parcă pierderile au fost mai răsunătoare.
Am pierdut un om foarte drag, undeva printre lacrimi, sughiţuri, nepăsare, răceală şi bani, în sudul Albaniei. Vorbele au rămas doar vorbe, faptele nu s-au văzut, încercări de reparare nu prea au existat.
La mijloc de februarie, am început un proiect artistic. S-au pus pietre de hotar, am investit sentimente [eu nu pot pune pasiune în ceva fără a pune şi sufletul meu pe tavă]. De fiecare dată când o fac, el este dezgolit şi vulnerabil şi, cu toate că am suferit de mult prea multe ori, mă încăpăţânez parcă să mai cred în oameni, deşi această încredere îmi poate fi mereu fatală [un fatal nefinal, căci ceva parcă mă salvează mereu]. Mi-a fost şi de această dată, când doar o voce dintr-o jumătate de duzină a fost îndeajuns de curajoasă ca să mă asigure că patosul meu s-a lăsat transmis.
Când întorc spatele, o fac pentru totdeauna şi nu zăbovesc unde nu sunt apreciată şi unde nu există chimie. Nu cred în pauze, regăsiri, reevaluări. Cred doar că atunci când ceva nu merge, ei bine, nu va merge niciodată. Oamenii din viaţa noastră se vor rulaţi, locurile nu trebuie ţinute ocupate, ca să avem şansa de a-i întâlni pe aceia care cu adevărat ne împărtăşesc nebunia de a iubi, de a visa, de a galopa împreună.
Sunt recunoscătoare că am reuşit să salvez două relaţii. Cu un bărbat şi cu o femeie – foarte speciali în viaţa mea. Ambii s-au luptat (el încă se luptă) şi mi-au demonstrat că mă iubesc şi că nu vor să mă piardă. Şi m-au convins de acest lucru!
Velipojë, Albania

Profesional, am avut un an plin în primele trei trimestre. Am tras foarte tare, pe partea de traduceri, cu multe nopţi nedormite, am avut destul de multe colaborări şi solicitări pe partea de scriere de călătorii [ceea ce m-a bucurat], însă, apoi, încetul cu încetul, cred că am şi obosit şi cred că nici nu am avut norocul ca ştacheta să fie păstrată ridicată, din perspectiva volumului. Peste cheltuielile foarte mari [a venit anul acesta şi primul apartament oficial, în care m-am mutat împreună cu iubitul meu] au apărut şi nişte impozite pe care nici nu le-am recunoscut, nici nu le-am acceptat, dar am fost nevoită să le plătesc. :)) Pe fondul acesta, probabil că mi-am ratat startul şi că am plecat de la început mult în urma a ceea ce mi-am dorit pentru anul care a trecut: dezvoltarea unor noi proiecte, pe care nu le voi mai sacrifica pentru nimic în lume în 2017. Aaaah, ce bine sună acest an!
Košice, Slovacia

Zăpăceala de pe toate nivelurile acestui an şi-a spus cuvântul şi în ceea ce iubesc eu cel mai mult. Dacă de snowboard am avut puţin mai mult timp, caiacul a rămas cam pe ultimele locuri, nu pentru că nu ar fi fost o prioritate, ci pentru că ocaziile au fost puţine, inundaţiile din primăvară mari, mutatul lung ş.a.m.d. Şi pe această parte doresc să lupt şi să îi reatribui locul pe care-l ocupă în inima mea!
Şi aşa, la final, ajung şi la cel mai mare of al anului: ce te faci când sindromul „Yet another elephant” îl ai, în fapt, şi când au trecut peste 14 luni de când nu mai scapi de el? Când după un an care promitea şocuri culturale peste şocuri culturale, realizezi că te-ai simţit cel mai bine în Germania, pardon, Luxemburg? Ce te faci când nu mai simţi?
Priveşti în sus, zâmbeşti ştrengăreşte şi mergi mai departe. Aşa stă scris.

No comments:

Post a Comment