A patra zi: Mosela

Am ajuns, pesemne, la ultima zi şi la ultimele aventuri de una singură pe tărâmuri germane. Dormisem numai bine în desuet de cocheta mea cameră din Hotel an der Fähre, colindasem până la viewpoint-ul Lorelei şi amabila cazahă îmi pregătise micul dejun mai repede, cât să prind trenul. Mi-au picat tare bine toate chestiile proaspete pe care le-am îmbucat – nici măcar la hotelul de 3*, Tryp Centro, din Oberhausen nu simţisem binele acela pe care o masă ţi-l poate da, de dimineaţă.

Am pornit-o în pas grăbit spre gară, cu toate că tot gazda mea îmi spusese că-i aproape, apoi am încetinit, cât să mai contemplu o vitrină. Am stat pe o băncuţă, în aşteptarea trenului, savurând ultimele clipe de Rin şi de Skt. Goar şi pregătindu-mă pentru o nouă apă.

Urma să schimb la Koblenz şi să o iau tot înspre sud, dar pe Valea Moselei. Cu câteva secunde înaintea plecării trenului, urcă îngrijorată o doamnă care mă întreabă în germană dacă este trenul spre Cochem. Îi răspund în engleză că da. Se aşază de partea cealaltă a culoarului şi mă întreabă, la un moment dat, curioasă, din ce parte a Statelor Unite sunt (sora ei se stabilise acolo).

Îi zâmbesc:

-          Sunt româncă.

-          Nu se poate! Dar accentul acesta! Părul blond şi ochii albaştri... Eu vă credeam mai închişi la culoare pe voi.

Lumea este plină de stereotipuri, nu? Îmi era simpatică însă – ucraineancă de origine, artistă; era chiar acum în drum spre-un concert; mă aşez lângă ea. Şi povestim cam până la Cochem. De toate. De la limbi străine şi până la pasiunea ei pentru Franţa.

Cobor neimpresionată parcă de coloritul orăşelului, pe care mă aşteptam să îl regăsesc mai vibrant. Merg să caut autobuzul spre Beilstein, sperând că voi redescoperi locul în care coborâsem sub o altă lumină când mă voi fi întors, pe după-masă.

Amabilul şofer de autobuz îmi spune că vorbeşte doar germană şi spaniolă. Comut imediat pe ultima limbă şi îl rog să îmi dea un bilet şi să mă atenţioneze când trebuie să cobor. O face.

Printre mesteceni, zăresc silueta aşezării cu populaţie constantă de 146 locuitori. E simpatic tare. Am şi noroc, căci bacul care face trecerea stă să plece.  

Şi durează puţin până pe malul celălalt. Sar de pe el cât ai clipi şi încep să urc pe străduţele acelea. Mă aşteptam să îmi placă şi mai mult şi totuşi sunt încântată şi energizată. Nu ştiu ce să fac – încă nu îmi este foame şi aş vrea să prind autobuzul de întoarcere de 12. Soarele străluceşte din ce în ce mai tare şi mă regăsesc pe drumul spre cetate. Care nu era neapărat în plan, dar care îmi oferă privelişti minunate asupra râului. Ştiu că voi fi şi eu pe el astăzi. După instantanee buclucaşe şi după ce doi localnici îmi dau selfie stick-ul lor, ca să mă pozez ca lumea, cobor; mă opresc să mai surprind mini-străzi şi ganguri care nu se ştie încotro duc, dar conform regulilor din aceste sate în miniatură, ajungi întotdeauna cam unde îţi doreşti, indiferent de unde porneşti. Am timp cât să îmi mai cumpăr o plăsuţă care-mi făcuse cu ochiul şi fug să prind bacul.

Cât stam şi-l vedeam apropiindu-se, îmi vine ideea de a pleca pe apă. Şi bine fac! Sunt martora primei treceri printr-o ecluză şi unul dintre bărbaţii din personal îmi arată spaţiile speciale pentru ambarcaţiunile mai mici şi mă asigură că m-aş putea liniştită întoarce cu caiacul. Da, mi-ar plăcea!

Deocamdată însă sunt un pic temătoare. Indiferent de cât de uşoare sunt râurile, nu ar fi indicat să mergem pe apă singuri. Iar eu tocmai asta voi face!

Ajung în Ernst, găsesc – într-un final – locul din care îmi voi închiria caiacul, căci vorbisem în prealabil cu băieţii de acolo. Le explic că sunt în întârziere şi că nu mă pot da decât o oră. Îmi este înmânată o broşurică ce detaliază regulile de circulaţie pe Mosela, în sfârşit aflu şi eu care sunt şi cum ar trebui să mă comport când întâlnesc vase mari pe râu. Echipată cu şortul propriu şi cu butoiaşul care ştiu că nu este nicidecum rezistent la apă, dar în care îmi pun telefonul, plec.

Băieţii par cam distraţi şi cam miştocari, îmi spun că ar trebui să mă deplasez cam până la primul pod şi înapoi, acela ar fi traseul de o oră. Doar că nu ştiu că eu nu mă joc şi chiar vâslesc bine. Fac traseul dus-întors în mai puţin de 45 minute. Râul îmi dă o linişte fantastică, aşa păţesc mereu când sunt pe apă, în cel mai bun sens posibil. Încerc să includ tot verdele acela în mine, mă bucur că, pentru prima dată, văd o lebădă de jos în sus, când zboară foarte aproape, deasupra capului meu. Curenţii sunt puternici, o remarc atunci când încerc să fac fotografii şi caiacul îmi este învârtit într-o clipită. Încetinesc la întâlnirea vaselor mari şi-mi forţez limitele de viteză pe bucăţile drepte.

Plec victorioasă şi îmi sun iubitul să îi povestesc de clipele frumoase petrecute pe apă! Iau vasul până la Cochem. Plouă mărunt. Cumva, din nou, nu sunt impresionată când ajungem. Prea plin, prea comercial. Prânzul meu constă într-o pizza sub formă de îngheţată la cea mai celebră gelaterie din oraş. Comand în italiană şi încerc să înţeleg forfota, apoi să găsesc nişte străduţe mai puţin umblate. Aflu, în schimb, o nouă plăsuţă, cu bufniţe, de această dată; nu mă pot abţine şi intru să mi-o cumpăr. Norii se adună. Mă adăpostesc într-o staţie de autobuz. Un adolescent de prin zonă îmi zâmbeşte:

-          Va trece repede!

Are dreptate. O pornesc spre gară. Ajung la Koblenz şi mă îndrept spre Rin. [Prin felul în care îmi lipsise, înţeleg că inima-mi rămăsese la el, chiar dacă mă gândeam că îmi va fi plăcut Mosela mai mult.] Urc cu gondola şi sunt inundată de frumos, iubesc acest oraş! Iată şi citadela şi soarele care a ieşit de pe-acum din nori. Merg mult şi, într-un soi de piaţetă, mi se spune că va fi un concert cu coveruri de-ale lui Pink! Mă bucur şi îmi găsesc o băncuţă ce dă înspre apă. Şed acolo şi urmăresc confluenţa Rinului şi Moselei. Mi-e clară acum. Şi soarele apune, pe acorduri de „Just Like a Pill”.

Mă sună şi Marcel. Sunt entuziasmată, mi-e dor! El şi cu Vlad sunt aproape. Merg să le ies în întimpinare. Zăbovim preţ de câteva fotografii, apoi coborâm şi, cocoţaţi pe nişte scaune simpatice, golim nişte pahare pline cu bere.

Împreună cu glumeaţa Ana, fiica lui Vlad, încercăm să ajungem înapoi, în Oberhausen. În câtva timp însă, realizăm că mergem în direcţia opusă. Mă chemau oare Skt. Goar şi Lorelei înapoi?