A treia zi: Valea Rinului

Dacă mi-aţi citit aventurile (zilele nr. 1 şi 2) şi dacă v-au şi plăcut, poate că vă veţi bucura că am ajuns şi la cea de-a treia zi.

Eu vă pot spune sigur că eram tare zâmbitoare în acea dimineaţă. Plecam la Koblenz, punctul iniţial pentru mini-aventura mea pe Rin. După un drum foarte plăcut cu trenul de la Oberhausen către sud, m-a întâmpinat un oraş aerisit, cu o atmosferă foarte relaxată şi care foarte rapid s-a instalat pe Locul I în inima mea. În rândul oraşelor mai mari văzute de mine în Germania.

Am început să îl colind – cu toate că nu aveam mult timp de pierdut. Am introdus adresa pe Google Offline Maps şi am grăbit pasul, oprindu-mă din când în când să arunc ochii asupra vreunei vitrine care mă atrăgea prin colorit şi design. Aşa se face că, la un moment dat, am ieşit din drumul principal şi am dat de o oază de umbră, de mult verde şi de maiestuosul Rin. Mi-am dat seama că GPS-ul era posibil să fi dat rateuri, aşa că am întrebat de unde-mi pot ridica biletele achiziţionate încă de-acasă – şi care-mi dau acces la un drum dus-întors pe Rin şi o urcare la cetatea pe care-o zărisem deja şi care sta de veghe asupra apelor.

3 km. Cam cu atât mă rătăcisem (aveam să aflu când în final găsisem pe cineva care cunoştea compania de navigaţie pe Rin). Priveam la tot verdele acela, care şi-acum îmi stăruie în minte, parcă doar el, vedeam persoane care alergau, altele care doar şedeau pe o băncuţă, bucurându-se de răcoare, în timp ce casele acelea cochete şi deosebite ca structură şi decoraţiuni – nu mai văzusem aşa ceva în Germania – mă fascinau. Verdele a luat la un moment dat sfârşit, griul luându-i locul, ceea ce mi-a permis să acord mai multă atenţie apei. Da, curs plat, dar foarte lat şi înşelător. Multe mini-vârtejuri şi o viteză la care nu te-ai fi aşteptat.

Şi, până la urmă, despre aceasta şi vreau să vă vorbesc astăzi. Despre cum legendele copilăriei mele prindeau viaţă. Despre cum straşnicii marinari fuseseră înşelaţi de Lorelei. Năluca ce îi făcea să îşi piardă minţile dorind-o.

Am aflat, într-un final, şi casa de bilete. Era, însă, pauză. Am zis să risc şi să încerc să ajung la cetate între timp, dar nu am putut fi ajutată de vânzătorii de acolo. Am revenit la ghişeul iniţial, unde o spaniolă sud-americană îmi răsuna tare în urechi. Zâmbeam urmărind-o pe uşchita vânzătoare ce jongla cu germană, engleză şi spaniolă printre două zâmbete. Bineînţeles că m-a „rezolvat” şi pe mine. Puteam urca la cetate a doua seară, aşa că am savurat nişte apă şi un Magnum Double Caramel, care era deja dulcele verii mele, pe ponton, în aşteptarea îmbarcării. Făcusem treabă bună. Mă descurcasem.

Era timpul să mă şi înarmez împotriva soarelui care bătea parcă tot mai ameninţător. Ochelari, buff, loţiune. Şi un scaun cât să privesc apa. Sunt înconjurată de o familie germană simpatică, avându-l în prim-plan pe bunicul ce îşi educă frumos nepoţii şi care-mi aduce aminte de bunicul meu. Soţia lui îmi face fotografii. Deşi nu se îngustează vizibil şi deşi peisajul nu este într-atât de spectaculos pe cât m-aş fi aşteptat, privesc castelele şi îmi recreez povestea.  

În faimoasa staţiune Boppard urcă singurii români pe care îi întâlnesc pe drum. Sunt prietenoşi, dar şi întrucâtva reci. Cu siguranţă nu într-atât de sociabili precum mine. 

Puntea anterioară se umple cu familii indiene bogate. Îi recunosc după culoarea pielii şi după accent. Lângă mine se aşază o familie ce stă în Inverness, Scoţia, aşa că schimbăm câteva vorbe, le povestesc de trecutul meu în această ţară şi de viitoarea mea călătorie în India. Sunt întrebată dacă îmi place în Germania şi răspund că sunt din întâmplare aici, că nu m-a atras niciodată ţara, dar că încerc să mă bucur de ea. El îmi face o fotografie şi ea îmi complimentează cerceii.

Ne apropiem de punctul meu final. Văd razele de soare, de pe-acum al amiezii, strălucind peste Sankt Goar. Căsuţele năstruşnice parcă îmi fac cu mâna. Este, cu siguranţă, cel mai drăguţ dintre toate locurile în care a acostat vasul în cele aproape 4 ore pe drum. Sunt fericită de alegerea făcută. Cobor de partea cealaltă a râului, în St. Goarshausen, şi, după ce mă asigur că am nimerit bine denumirile, mă interesez şi de feribot, de cum să ajung la „Lorelei” – vederea iconică asupra râului – şi le zâmbesc localnicilor mai în vârstă, pe biciclete, care au grijă de mine. Cobor. Şi nimeresc din prima Hotel an der Fähre.

Tot din prima, îmi dau seama de originile domnişoarei de la Recepţie.

-          Eşti rusoaică?

-          Da. Din Kazahstan, de fapt.

-          Ce fain! Ce mult îmi doresc să îţi vizitez ţara! [îi povestesc]

Râdem.

-          Se simte aşa de tare accentul?

-          Nu neapărat, dar şi eu sunt tot din Est. Sunt româncă.

-          Eşti singură aici?

-          Da.

-          Şi nu ţi-e frică să călătoreşti singură?

-          De ce mi-ar fi?

Continuăm să râdem.

Îmi iau în primire camera simplă, dar tare cochetă, cu iz de vechi în formă romantică. Sunt bombardată de mesaje din partea domnului de culoare întâlnit în Ziua nr. 2. Dar îmi este foame. Poposesc la un bistro cu vedere înspre Rin. Poftesc după o pâinică locală, cu multă ceapă deasupra, şi nu sunt dezamagită. Ba chiar, împreună cu ştrudelul de mere aburind şi cu o bere de-a locului, devin masa preferată a călătoriei. I-o spun şi amabilei chelneriţe.

Apoi, cu picioarele-mi obosite, mă las pierdută pe străduţele cochete. 

Revin după apus lângă râu şi mă aşez pe o băncuţă, privindu-l. Şi realizând că, în acest caz, timpul însuşi, în aceeaşi curgere neîncetată, este cel care te face să realizezi cu adevărat farmecul din spatele undelor.

P.S. M-aş întoarce cu caiacul.       


Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman