Eu şi Skt. Petersburg

În urmă cu 7 ani, îl văzusem în aglomeraţia dinspre suburbii către staţia de autobuz din... centru. || Centrul din Skt. Petersburg este... mare!

Apoi, îl descopeream, la pas domol, printre personajele pe picioroange, înaripate sau incredibil de pufoase. || Era, până la urmă, cea de-a 307-a aniversare a oraşului – o nebunie de culoare, de altfel!

Fusese începutul unei poveşti, care, deşi părea că se construise pe îndelete, fusese cât se poate de furtunoasă şi mă învăluise. || Ţin minte frigul care-mi pătrundea în oase, lărgimea bulevardelor şi a Nevei, modul în care – de după vreo fereastră –, oraşul se reinventa fără ca aparatul foto să depună vreun efort.

Dăm timpul înainte... şi eram curioasă de a vedea rezultatele.

Pentru început, trecerea de frontieră dinspre Estonia fusese mai uşoară decât prima oară, când pe Marcel îl ţinuseră de partea cealaltă pentru o jumătate de oră, nici acum nu ştiu de ce, dar bănuim că se greşise ceva pe viză. Cert este că tresăream la auzul oricăror pantofi cu toc care defilau prin masiva clădire. Nici în Kaliningrad nu trecuserăm atât de rapid!

Frigul era tot înţepător, mai înţepător parcă.

Ce simţeam la fel? Somnul, oboseala pe care un drum din Riga de peste noapte cu autobuzul ţi-o dă. Gustul de clătite ruseşti cu ouă şi varză /prima oprire/ din mica-marea mea obsesie Teremok, unde-am şi servit toate mesele în toate cele trei zile cât am zăbovit în oraş, şi grandoarea! O carte de vizită inconfundabilă – pe grindină, vânt sau soare, Skt. Petersburgul este măreţ! Te cucereşte cu fiecare pod, cu fiecare piaţetă, cu fiecare clădire impresionant ornamentată, ce precede o alta!

Alesesem din nou o cazare aproape de Bulevardul Nevsky! Ce mai răsfăţ!

Acum aveam, în sfârşit, ocazia să şi intru în Catedrala Kazan, nu să o admir de dinafară /deşi tot din afară îmi place mai mult!/. Bineînţeles, autocarele şi credincioşii ruşi stăteau la coadă. Eu urmăream strălucirile lumânărilor.

Dar, dacă tot eram aproape, puteam foarte bine revizita biserica mea preferată din întreaga lume. Biserica Mântuitorului. 

Din nou, nu ca locaţie de cult, ci ca monument istoric şi o adevărată realizare arhitectonică! M-a uimit şi de această dată!

Ploaia a reînceput, întrerupând şirul explorării şi îndreptându-ne spre un prânz tot cu clătite /le descoperisem pe cele cu lapte condensat şi nu mă mai săturam de ele!/. Apoi, după câteva magazine, am dormit şi am dormit şi am dormit... şi când m-am trezit, deşi târziu, era tot lumină, de care-mi aminteam cu atât de mult drag, căci o ştiam de la final de mai, iar acum era început de iunie!

După aprovizionări şi un mic dejun servit devreme, ne-am pregătit pentru mult colindat /pe hartă, distanţele din Skt. Petersburg par mici; în realitate – nu sunt/. Am trecut pe lângă Teatrul Mariinsky, unde fusesem martora celui mai frumos spectacol de balet din toată viaţa mea, apoi pe lângă Biserica Sf. Isaac, şi am ajuns la Insula Novaya Gollandiya, pe care nu o putusem explora la prima mea vizită, pentru că se renova. Am înţeles că aceasta s-a realizat cu mai multe sacrificii arhitectonice – şi nu numai –, însă rezultatul este uimitor. Culori îmi zboară pe deasupra capului. Deşi duminică, tot pot găsi un petec de iarbă izolat, unde îmi pot savura ursuleţii gumaţi în linişte. Apoi îngheţata. Ar fi mers şi un joc în aer liber, se închiriau de la Recepţie.

Dar noi aveam un alt ţel, tot în natură şi tot care ne scăpase în urmă cu şapte ani. Trecem pe lângă Neva, putem de-acum vedea toate vaporaşele şi hydrofoils care duc la Peterhof, lăsăm Palatul de Iarnă, deci Hermitage-ul, în dreapta şi, după încă ceva distanţă de parcurs, facem o dreapta. Iată-le! Grădinile lui Petru. Forfotă, dar una care nu te oboseşte! Ce minunate sunt, ce artă compozistică, nu cred că am mai văzut grădini atât de frumoase! Labirinturi, foişoare, fântâni arteziene şi, dincolo de asta, o cafenea înconjurată de sute de lalele albe şi nişte prăjituri... nu m-am putut abţine şi am încercat să finalizez una vreo douăzeci de minute bune!

Soarele de după-masă târzie era mai blând cu noi, aşa că ne-am bucurat de razele lui!

Aveam şi cum! Locul vibra. Spectacole de teatru de păpuşi, concerte de xilofon, o grămadă de artişti care se exprimau acolo, unii vânzând chiar lucruşoare create de ei – o bucăţică din Grădinile de Vară este acasă, nu ne-am putut abţine.

Neva era albastru închis, aşa cum o ştiam. Completând parcă întreg peisajul de seară. Căci, după cină şi niscaiva cumpărături, eram frânţi! Cam asta îţi face oraşul acesta, având în vedere că numai Nevsky are 4.7 km lungime!

Cum tot timpul se poate întâmpla şi pe la case mari, şi un călător experimentat mai poate greşi. A doua zi era luni şi reexplorarea Hermitage-ului, muzeul meu preferat din întreaga lume, nu urma să se întâmple. Căci luni era închis. Era cazul, atunci, de o reinterpretare a ultimei zile.

Am revenit, ce-i drept, la magazinul cu creaţii locale care îmi făcuse cu ochiul cu mulţi ani în urmă. Îşi schimbase locaţia, chiar lângă cazarea noastră, de altfel, dar stilul era acolo, era neschimbat. Preţuri mari /şi încă regret că nu mi-am cumpărat o anumită bluziţă cu inimioară... însă sper că într-o bună zi mi-o voi crea singură/, dar tot am plecat cu două perechi de cercei făcute cadou de iubitul meu şi cu ciocolată de la simpatica vânzătoare.

Am dat arta pe artă şi, cum de foarte puţin timp, într-o locuinţă fastuoasă ce dă-nspre Canalul Fontanka, se deschisese un muzeu privat spectaculos, Muzeul Fabergé, acolo ne-am dus. După cum îi spune numele, găzduieşte, într-adevăr, o colecţie impresionantă de 9 ouă Fabergé, cea mai mare din lume, după Kremlin. Avem, într-adevăr, parte de mult lux, de mult bun gust, de grandoarea aceea cu care uneori Rusia este sinonimă. Mă simt atât de neînsemnată şi totuşi norocoasă că am ajuns să-i văd şi această latură.

Deşi picură din nou, dar azi este mai cald şi nu port mănuşi, ne grăbim să evadăm. Da, iubesc escape room-urile. Am încercat multe în România şi unul în Budapesta, de unde a început, în fapt, nebunia lor. Cum scriitorul meu preferat este Tolkien şi cartea mea preferată este „Stăpânul inelelor”, am ales un joc în temă. Am văzut eu că încercaseră oamenii de la locaţie să dea de mine, dar nu înţelesesem nimic din mailul lor în rusă, nici măcar după ce-l trecusem prin Google Translate. Simpatic-foc, tipul de la Recepţie ne-a întâmpinat cu întrebarea-cheie:

-        Vorbiţi rusă?

-        Ăăăă... nu.

/toată lumea se uită întrebător înspre mine mereu când vine vorba de asta, pentru că sunt blondă, cu ochi albaştri, şi aş putea fi un candidat perfect pentru a vorbi această limbă/

-        Păi, în acest caz, nu puteţi participa la jocul ales de voi, pentru că este cu indicii lingvistice, în majoritate. Noi v-am ajuta, dar v-ar fi greu.

/Linişte./

-        Mai avem însă un joc, Labirintul Minotaurului, tot aici. Îl puteţi parcurge pe acela.

Cădem de acord, nu înainte să îmi promită că mă va lăsa câteva minute şi în cealaltă cameră, să îmi clătesc ochii, la final. Citisem eu ceva pe site-ul lor că au şi jocuri de tip quest, cu actori, ca într-un teatru. În secret, tânjeam să încerc, dar preţul era cam mare.

Apoi, însă, ca de nicăieri, ni se oferă o reducere la chiar această aventură, o reducere pe care nu o puteam rata. Spun „Da” fără a sta pe gânduri. Ne pregătim. Râdem cu nişte copii drăguţi care ne povestesc în engleză despre cum finalizaseră camera pe care doriserăm să o experimentăm iniţial. Continuăm să râdem cu recepţionerul, se miră că eram pentru a doua oară în oraşul lui şi pare sincer interesat de întreaga noastră călătorie.

Intrăm legaţi la ochi, în şir indian. Prietenia din sala de aşteptare se transformă în duritate, trebuia să ne intrăm în personaje. Şi, da, citisem şi asta – că era un joc horror. Într-o primă fază, m-am trezit încuiată într-o altă încăpere faţă de prietenii mei, cu un animal care grohăia, pufăia şi se învârtea pe lângă gratii înfiorător. Nu vă voi povesti prin ce am trecut, poate o veţi încerca şi voi, dar ce experienţă grozavă a fost! Cu sacrificii, zâmbete, groază, sânge, târât pe jos, stropit, frânturi de mitologie, căţărat... dar scăpat în ultimul moment.

Ne luam pe cinste rămas-bun de la oraş! Facem ultimele fotografii acolo, cu Văgăuna lui Bilbo Baggins, şi sunt fericită. Se purtaseră extraordinar cu noi băieţii de la iLocked.

Era o ultimă masă, la primul Teremok pe care-l încercasem vreodată. Luăm bagajele de la cazare, iar iubitul meu poftise mazăre văzând-o la nişte colocatari şi ei îi dăduseră o farfurie mare ca să se bucure de ea, explicându-i că este de undeva de la sud, mai de pe lângă Marea Neagră.

Avusesem probleme cu wifi-ul şi, pentru că încercam să comand un Über care să ne ducă la gară, intrasem în discuţii cu recepţionerul foarte de treabă care ne ajutase pe parcursul zilei.

-        Mergeţi la Murmansk? De ce?

-        /urmează povestea clasică – trebuie să mă citiţi şi pe viitor pentru a o afla/

-        Nu am fost niciodată.

Maşina este jos. Un lituanian, unul dintre puţinii simpatici, ne duce mulţi kilometri, în aglomeraţia de seară şi în ploaia care este cam nehotărâtă, dar îmi oferă senzaţia uneia dintre scenele finale din „Pretty Woman”.

Plec cu dragostea în suflet, las în urmă un loc pe care îl iubesc nespus, una dintre cele mai extraordinare metropole din lume, cu tot ceea ce exprimă ea, cu arta care-i dusă la apogeu, cu oamenii care-s calzi deşi trăiesc într-o grabă şi aglomeraţie continuă. Plec cu dorinţa de a mă reîntoarce pentru că efectiv mă simt de parcă aş fi trăit în Skt. Petersburg dintotdeauna. Pe bulevardele acelea largi pe care am păşit şi acum minunându-mă parcă pentru întâiaşi dată chiar dacă eu şi oraşul suntem prieteni foarte vechi.