Într-un Kaliningrad plin de omenie

Mi-era dor de Rusia. Un dor pe care nu îl simt pentru multe locuri din lume. De aceea mi-am şi pus la cale reîntoarcerea. Am mărit şi miza, cum îmi place să fac mereu: de data aceasta, o distanţă mai mare parcursă, viză cu două intrări şi nordul (european) extrem. Totul urma să înceapă, însă, în oblastul-exclavă, care pe hartă pare mult mai mic decât este în realitate.

Din Nida, urma ca drumul să meargă mai departe înspre Rusia, pe fâşia aceea ce da-nspre mare – Cordonul litoral al Curlandei. Mamă, ce denumire! În engleză mi-a fost tot timpul mai la-ndemână.

Mai sunt puţini kilometri până la graniţa rusească. Ca de obicei, suntem singurii care au nevoie de proceduri speciale. Încă din „sala de aşteptare”, suntem interogaţi de un domn vameş. Dar sunt întrebări de bun-simţ, mă roagă să îi arăt rezervările de la cazare, fără presiunea aceea incredibilă din Belarus. Ca mai toată lumea care va afla, pe parcursul călătoriei, unul dintre punctele de pe harta noastră preconizată, se miră incredibil: „De ce mergeţi în Murmansk?”... Apoi, la aflarea răspunsului, pe care vi-l voi dezvălui într-un nou episod, ne lasă în pace. Urmează controlul propriu-zis şi trecem fără probleme.

Plouă mărunt, e gri totul, chiar şi când zăresc semnul de intrare în oraş, de pe autostradă. Frig azi în Kaliningrad, deşi, calendaristic, mâine ar începe vara. Cobor într-o familiaritate care mi-e impregnată adânc în fiinţă. Zărisem clădirile. Da, pare măreţ cumva, ca mai toate oraşele ruseşti cunoscute de mine live sau prin fotografii, dar e o ordine dezordonată de clădiri vechi şi blocuri... mai noi. J

Trec prin detectorul de metale şi nici nu îmi dau seama dacă dispozitivele astea erau instalate în Rusia, în urmă cu 7 ani. Un domn din Belarus – uite că mai sunt şi excepţii de oameni faini! – ne ajută să ne cumpărăm biletele de autobuz înapoi înspre Vilnius, pentru a doua zi. Ieşim în aerul răcoros. Nu mai plouă. Între o napolitană şi o glumă, îmi reiau ocupaţia de a studia oamenii. Sunt mult mai calzi, mai normali, mai ca noi. Şi – ceva ce observasem deja de la geamul autocarului – mult mai occidentalizaţi, chiar şi decât în Skt. Petersburg. Mă bucură. /E bine oare? n.m. 26.06.2023/ După mai multe zile în care îşi puseseră amprenta psihologic pe mine atitudinea duşmănitoare a bieloruşilor şi cea afectată /înspre „ce căutaţi la noi?”/ a lituanienilor – şi care, subliniez, reprezintă părerea mea în interacţiunea cu cam 90% dintre cei de care m-am „lovit” pe durata călătoriei –, faptul că urcăm într-un minibus 62 [parcă], plin ochi, noi cu ditamai rucsacurile, şi imediat ni se oferă locuri, aproape că mă face să îmi dea lacrimile.

-        Ăştia-s altfel de oameni! îmi şopteşte, parcă citindu-mi gândurile, Marcel.

Începe din nou ploaia, iar în locul unde ar trebui să coborâm, indicat drăguţ de către şofer, toarnă în toată regula. Fugim să ne adăpostim sub un cerdac. Destul cât să mă uit în jur la clădirile vechi, predominante în această zonă. Cât se mai potoleşte ruperea de nori, apucăm să ajungem şi la hostelul nostru. Suntem primiţi cu un zâmbet mare, ni se ascultă întrebările şi ne primim răspunsurile.

Apoi iese soarele. E un pic cu dinţi şi începe să bată un vânt nebun. 

După un prânz somptuos, colindăm urmărind aspecte inedite locale. Pe jos – crengi, în urechi – un vâjâit teribil, senzaţia că sunt luată pe sus cât trec prin Parcul Victoriei, iar în port – mai că nu fug după ochelarii de soare pe care o rafală aproape mi-i smulge de pe nas. Să fie oare ecourile furtunii de proporţii de la Moscova?

E timpul pentru o experienţă inedită: prima mea dată pe un submarin! E B-413, old-school, dar îmi conturează o imagine asupra vieţii în adâncuri. „Oamenii ăştia nu prea aveau spaţiu”, îmi spun, pe măsură ce învăţ să mă strecor prin el. Privesc fascinată aparatura de la bord, studiez graficele cu flota submarină din lume şi mă pregătesc să plec.

Tot înspre apă. Râul Pregolya pare mai învolburat decât în mod normal astăzi. 

Trecând peste şi pe sub mai multe poduri, dăm şi de Catedrala din Kaliningrad.

Încercăm să ne recuperăm forţele înfrânte parcă de vânt pe o băncuţă, apoi intrăm pentru o scurtă vizită şi suntem martorii unor frumoase demonstraţii la orgă.

Drumul spre hostel este lung, pe bulevarde mari, încadrate de blocuri şi destul de intens poluate. Undeva, în apropierea locaţiei finale, un loc colorat, cu un leagăn, ne atrage privirea. Intrăm şi suntem uimiţi: numai macarons remarc incredibil de multe forme şi salivez deja... multe salate de fructe deja preparate mă privesc de pe rafturi... la fel de îmbietoare sunt şi bucăţile mari de pizza... mai apoi, zăresc şi compartimente de vinuri şi brânzeturi... e ca un fel de piaţă şic, ale cărei preparate le poţi servi pe loc. Mi-a rămas în minte!

Am ajuns numai bine la hostel, căci a reînceput să plouă tare. Oricum, şi mult după 20, la această latitudine, ai senzaţia că este o zi perpetuă.

La finalul călătoriei, am fost întrebată care au fost momentele favorite din cadrul ei. Unul dintre ele, care i-a schimbat, practic, cursul, a fost momentul oferirii locurilor din autobuz. Prin lecţia de omenie servită. Prin faptul că mi-a redat încrederea în bunătatea oamenilor. Prin ideea care nu a fost una singulară, căci, şi a doua zi, la plecare, în urma mini-lecţiilor de rusă şi gustărilor cumpărate din autogară în râsete constante, localnicii ne-au dovedit, încă o dată, cât sunt de primitori şi de răbdători faţă de un străin care a venit să îi descopere. Şi aşa ar trebui să fie peste tot!