Instagram Follow me on Instagram
View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Thursday, 15 November 2018

Confruntarea titanilor: Medellín vs. Bogotá

Cu toate că-i o concurenţă „de mătase”, e acolo, am văzut-o, am simţit-o, am trăit-o.

Discuţiile pregătitoare au început undeva pe coasta Caraibilor, unde iubita instructorului nostru de surfing, devenit prieten, şi originară din Medellín, ne spunea cu entuziasm în glas: „Veţi vedea cât de amabili vor fi oamenii cu voi, cât de mult se vor strădui să vă ajute; în schimb, în Bogotá, sunt cu nasul pe sus şi... e un oraş mare şi... poluat şi...”

Aterizam în Rionegro, la vreo 20 km de Medellín. Eram înnebunită deja după verdele crud al vegetaţiei şi după culmile pe care marea nu ni le oferise. Foarte uşor, am găsit şi un autobuz care să ne ducă în capitala Antioquiei. Lejer mi s-a părut şi în centru, unde, până am aşteptat un Über să vină, Marcel a cumpărat un ananas. Îl vindeau nişte băieţi ce aveau o ditamai roaba, plină ochi, şi urlau la megafon preţul, ca mai apoi să laude şi cumpărătorii. [L-am savurat mai târziu la hostel şi a fost al doilea cel mai bun ananas al vieţii mele, după cel din Kampala.] Deşi vremurile în care acest oraş în care ne găseam era unul dintre cele mai periculoase din lume nu mai erau de actualitate – eu nu mă hrănesc cu negativul din nimic şi mai ales din ere de mult apuse –, acum se spunea că renăscuse. Sincer? Părea scăldat în soare.
Nu acelaşi lucru îl puteam spune despre capitala Columbiei, parcă mereu înconjurată de mister şi de... nori. Aflată la peste 2600 m altitudine, e o situaţie destul de normală, am spune. Scriptic, casă pentru 8 milioane de oameni, am regăsit Bogotá în noapte, fix după alegerile prezidenţiale. Iar, după ce am trecut prin comandarea oficială a taxiului din autogară [ca să se ştie unde mergi şi cu cine], am înghiţit în sec când şoferul nostru a blocat uşile.
0-1

Şi... cum de am perceput eu aspectele de care cele mai mari două oraşe ale Columbiei erau separate sau unite?

Pericolele
De ce încep cu ele? Pentru că este important. Da, sunt metropole ambele, aşa că se aplică toate precauţiile din rândul locurilor unde populaţia depăşeşte 2 milioane.
Pentru a continua povestea cu centrul Medellínului, Überul ce ne-a luat de acolo era condus de un venezuelean – faină naţie, am mai spus-o; am avut interacţiuni grozave cu originarii din vecina estică a Columbiei; erau foarte mulţi în Medellín, vindeau chiar bomboane la colţ de stradă pentru a se putea întreţine –, care ne-a spus: „A? Sunteţi cazaţi în El Poblado? V-aş sugera să rămâneţi pe-acolo”. Dap. Şi-acolo s-a delimitat zona şi discuţia. „Păi, cum” mă trezesc eu... „Nu e mai periculos în Venezuela?” „Nu chiar.” Încă am dubii. Ne-am învârtit prin El Poblado şi prin împrejurimi. Nu pentru că ne-a fost frică, ci pentru că acolo am avut treabă. În afară de oportuniştii menţionaţi într-unul din paragrafele următoare, de care scapi uşor dacă te faci că nu vorbeşti limba, eu, una, nu m-am simţit în pericol în al doilea cel mai mare oraş al Columbiei.
La polul opus, Bogotá a fost singurul loc din Columbia unde m-am simţit în pericol. După ora 22, într-un Centru Vechi rău famat chiar şi ziua şi în pline reconstrucţii, nu prea îţi vine să te plimbi prea mult cu ditamai rucsacul în spinare şi cu GPS-ul care dă rateuri fix atunci. Se uită şi mai multe perechi de ochi la tine decât în mod normal. Oamenii străzii încep să te urmărească, cu mâna întinsă. Şi scapi de ei doar când doi localnici intervin, te iau sub aripa lor şi sună la cazare ca să poţi şi tu, într-un final, respira uşurat.    
Râd tot timpul cu Marcel şi de aşezarea dinaintea capitalei, un oarecare „Madrid”. Nu m-aş fi văzut bine în acel loc dacă, spre exemplu, un autobuz m-ar fi lăsat acolo.
1-1

Mâncarea
Cel mai bine m-am simţit în Medellín location hopping în căutare de delicii şi la hostel, la micul dejun. Deci, am mâncat. Aflând doar pe avion că noi stăm în El Poblado, supranumit „Gringo central”, mi-au venit idei citind şi l-am târât pe Marcel după mine. Foarte interesantul Kónico, unde am savurat prima mea limonadă cu cocos – wow! ­–, apoi The Chocolate House, bune preparate, însă poate un pic prea lăudate. (Eu cu brânza columbiană nu m-am împăcat deloc. Şi ei o pun cu mândrie pe peste tot. Nu are niciun gust! Parcă mănânci paie. Noi avem tradiţie în brânză şi e gustoasă şi mi-era dor! Mi-au împărtăşit părerea nişte nemţi cu care ne-am cunoscut la cazarea din Cartagena şi ne-am reîntâlnit în Tayrona). Apoi omleta preparată de Andrés, simpaticul guatemalez care se ocupa de minunatul BeOkay Hostel, şi cu care m-am împrietenit. A avut mare grijă de noi, călătoreşte şi îi doresc numai cărări însorite. În lumina dimineţii, pe terasa hostelului şi în ritmuri de Manu Chao, a picat totul numa’ bine. Şi am încununat totul cu o salată de fructe delicioasă, din autogară. Şi acum o ţin minte.
În Bogotá, am avut parte de al doilea cel mai bun mic dejun al călătoriei, pregătit de italianul menţionat în continuare. Capitala, mai aproape de Pacific şi mai locuită de oamenii din respectivele zone, nu este un loc potrivit pentru vegetarieni. Specialităţile erau pe bază peşte – supe, tocăniţe, grătare. Am zâmbit când unei doamne de la un restaurant cu specific pescăresc i s-a făcut milă de mine şi a apărut la masă cu o ditamai salată de fructe. Apuse erau zilele sucurilor proaspete din Cartagena, însă limonada de cocos încă trona.   
A se lua însă aminte că nu am înţeles nici până în ziua de azi de ce aproape toate locurile în care se putea mânca închideau în ambele oraşe la 22. Pe bune? Aşa am rămas noi nemâncaţi o noapte în Medellín, iar în Bogotá am mâncat un fel de takeout (cu ajutorul italianului care ne era gazdă şi care s-a străduit din răsputeri să ne găsească şi ceva vegetarian de papa, într-o seară când, din cauza alegerilor, şi mai multe locaţii erau închise) ce ne-a ajuns doar pe-o măsea. Bun şi-aşa.
2-1

Oamenii
Sunt mult mai faini în Medellín, te ajută, te sfătuiesc, însă asta este o chestie general-valabilă în Columbia – şi nu mi s-a părut că ar avea căldura celor de pe coasta Caraibilor. Chiar îmi era dor de ei. J În plus, oraş mare fiind, mai sunt şi oportunişti obraznici care te scot din sărite.
În niciun loc din Columbia nu am văzut oameni atât de nervoşi ca în Bogotá. Sau persoane care să se uite la noi ca şi cum ne-ar da în cap. Mda.
3-1

Natura
Te lasă cu gura căscată în ambele cazuri.
Dacă Medellín poate avea un feel de junglă urbană, în adevăratul sens al cuvântului – şi nu în cel figurat –, cu pârâiaşe ce curg şi multeee culmi şi curbe şi chiar şi copaci, Bogotá are identitatea unui oraş de munte. Şi, da, seamănă un pic cu Braşovul în dimineţile reci de toamnă când nu vezi Tâmpa de „abur”. Surprinzătoare mereu peisajele în capitală.
Drumul înspre şi dinspre Medellín este spectaculos. Colorat. L-am observat dinspre Rionegro, înspre Guatapé şi Rio Claro. Îţi taie respiraţia.
Mai apoi, dinspre Rio Claro (Doradal) înspre Bogotá, ai foarte multe porţiuni în care efectiv ai impresia că treci prin nori. Şi stai ţintuit de geam.
3-2

Clima
„Oraşul primăverii perpetue” – aşa este supranumit Medellín. Probabil că a fost locul din Columbia unde am putut respira cu cea mai mare uşurinţă. Nu mi-a fost prea cald, nu mi-a fost frig, mi-a fost numai bine.
În Bogotá, am dârdâit de nu am mai putut – şi ştiţi că iubesc frigul! Dar să cobori de la 30ºC la 10ºC nu e uşor. Şi chiar e un frig care-ţi intră-n oase, o umezeală rece. Şi plouă multişor.
Unde mai pui că poţi avea rău de înălţime. Cu dureri de cap şi tot tacâmul. Am avut noroc, deşi cred că sunt predispusă la altitude sickness. Se recomandă aclimatizarea. Să mă fi văzut ce haios am zâmbit la vedea efectelor presiunii asupra recipientelor noastre. Erau umflate ca nişte hipopotami.   
4-2

Atracţiile
Mie Medellín mi s-a părut sec, fără personalitate, un oraş de tip nou, care pare că are de oferit multe, disparate, însă când îl iei la bani mărunţi, par toate să ţi se scurgă printre degete. Par de neatins.
În Bogotá, în schimb, chiar şi cu gâtul îmbârligându-ţi-se pe după zgârie-nori, ajungi la pas la multe chestii interesante. Şi te bucuri. Şi te miri. Vibrează arta. Vezi un Botero. Cinci. Zece. Apoi te zgâieşti secunde-n şir la un Marc Chagall şi fugi prin oraşul vechi (La Candelaria), ce se deschide superb, cu clădiri colorate, în stil colonial – şi ţi-ai dori să ai timp mai mult să zăboveşti –, pentru a ajunge la un Graffiti Tour gratuit, care îţi place la nebunie şi te lasă cu gura căscată şi cu ochii-n nuanţe.  
4-3

Vibe-ul
Medellín are o vibraţie destul de faină, uşoară, însă, la cum mi-a fost descris, mă aşteptam să fie şi-mai-şi. Este un oraş modern, am văzut cel mai bine îmbrăcaţi oameni din călătorie şi cei mai mulţi străini acolo. Are magazine faine; eu am rămas fascinată de Todo en Artes. Pare bogat, îngrijit, curăţel. Dar ceva îi lipseşte. Nu are zvâc.
(Se poate să fi contat şi faptul că am suferit de pe urma celor mai mari arsuri ale vieţii mele, căpătate la Tayrona din pură inconştienţă, pe tot timpul cât am fost la Medellín.)
E o apăsare continuă în Bogotá, simţi că parcă s-ar prăbuşi cerul pe tine, uneori crezi că eşti urmărit cu privirea, ameninţat, însă, în realitate, fiecare persoană îşi vede de viaţa ei. Ai parte de un amestec mult mai variat în capitală, am avut senzaţia de viaţă adevărată şi de mai mulţi indigeni văzuţi; a fost mai real.
4-4

La final, scorul este mai mare. În favoarea Bogotei. Pentru că mi-a plăcut mult mai mult şi acolo mi-a rămas sufletul, în ciuda neajunsurilor întâlnite. Pentru că oameni buni am găsit şi în Bogotá, de mâncare bună nu am dus lipsă şi frigul, deşi uneori intră greu, este a doua mea natură.
Şi atunci? Ce să fi fost până şi cu avertizările celor care ne-au ajutat să ne deplasăm dintr-o parte în alta, în aceeaşi idee cu începutul articolului? „Veţi vedea voi când veţi ajunge în Bogotá că nu veţi mai întâlni oamenii de aici”... Mai mult ne-am făcut griji de cursele de Über, ilegal şi în Columbia, ca şi la noi. În caz de ceva, aveam plan de rezervă: „Cine-i şoferul? Aah, el? Prietenul nostru”.

No comments:

Post a Comment