Cum este să fii un empat pe drum în 2019

Habar nu am de ce am tot amânat (inconştient) să scriu articolul acesta. Până la urmă, vizează o realitate prea mult ignorată în lumea anului în care trăim (şi nu mă refer doar la România). Cu toate că nu aş spune că stăm incredibil de bine în ceea ce priveşte acceptarea discuţiilor privind aspectele psihologice de orice fel.

Hmm... Cum a fost 2018?

A fost un an bun, cu multe realizări, obţinute însă dificil. A fost un an greu. Printre cei mai grei. A fost anul în care am muncit cel mai mult din viaţa mea şi, cu toate acestea, parcă de multe ori am stat în loc.

Nu ştiu dacă vă regăsiţi.

L-am simţit apăsător. De abia depăşeam vreun obstacol apărut înainte-mi în cele mai bizare circumstanţe, că dădeam peste Muma Zmeilor.

S-a terminat.

Acum am un feeling bun. De un noroc regăsit. De eliberare. De faptul că va fi ANUL MEU. De unde ştiu? Aşa simt.

Ce-i drept, anul trecut l-am simţit ca pe un an al răzbunărilor (doar una dintre acestea nu a fost totală). În mare, am descoperit că fac dulciuri bune şi că această activitate îmi aduce multe zâmbete pe chip. Am înţeles că pot face windsurfing şi că îmi place la nebunie, chiar de nu fac casă bună cu surfingul. Am câştigat o grămadă de concursuri. Am reînceput să mă dau cu bicicleta, după 21 de ani. Am ridicat tonul când ni s-a spus că s-ar putea să nu putem zbura din Panama City (spre Paris) şi ni s-au înmânat cărţile de îmbarcare. Am dat peste nişte scriitoare talentate – pe două le cunoşteam deja de ceva timp –, de care m-am legat mult mai tare decât de grupul format în 2016 (din păcate, şi de această dată a fost cu dezamăgiri – n.m. 07.01.2022).

 

Şi mi-am aflat adevărurile. Poate că aici s-a înregistrat cea mai mare victorie. Întotdeauna voi spune şi voi simţi că dorinţele adevărate se împlinesc.

Nu ştiu cum s-au legat toate, însă protagonistul Capitolului VI („Dependentă de fluturi”) a condus la nişte răspunsuri în căutarea cărora am fost, probabil, mereu. Doar că nu mi-am dat seama.

De ce nu rezistam de Revelion la chefuri de 3 sau 4 zile?

Cum de eram de multe ori catalogată drept „prea sensibilă”?

Care era motivul pentru care am pus punct unor relaţii de prietenie sau de dragoste, chiar dacă ele păreau reuşite în ochii oamenilor din jur?

Sunt EMPAT. A fost cea mai mare descoperire a anului trecut şi poate că una dintre cele mai mari ale vieţii mele.

Ce înseamnă asta?

Tot în mare, că simt mult mai multe decât un om obişnuit. Că mă afectează mult mai mult anumite aspecte ale vieţii decât pe oamenii obişnuiţi.

Am plecat de la petreceri pentru că nu mă simţeam bine, cu energiile celor de care eram înconjurată – poate să nu îmi placă şi doar o persoană, şi simt că trebuie să evadez din locul respectiv.

Sensibilă? Nu aş alege acest adjectiv.

Continuăm cu partea cu oamenii, ca să mă fac mai bine înţeleasă. Sora mea de suflet, cu care am rupt orice legătură în vara lui 2017, mi-a spus odată: „Îmi vorbeşti de parcă ai fi în mintea mea şi îmi spui tot ceea ce gândesc”. Da. Am această putere. Simt energiile de tot felul şi nu pot sta lângă oamenii cu energii puternic negative – chiar se recomandă (studiez o lucrare tare interesantă, care mă învaţă să mă protejez) să plec cât mai curând posibil din preajma lor. Aşa cum se recomandă să rup şi orice relaţii care nu îmi fac bine (îmi fură energia, fără să îmi dea nimic în schimb, se hrănesc din pozitivismul, optimismul şi pofta mea de viaţă). Culmea, asta şi fac de când mă ştiu! Pun punct. J

Fără sentimente de vinovăţie. Văd prin oameni – da, da, nu-i chip să vă ascundeţi! Şi cel mai tare mă deranjează disonanţa dintre ceea ce gândiţi cu adevărat şi ceea ce spuneţi. Falsitatea. Nu numai faţă de cei din jur, ci, mai ales, faţă de voi. Nu pot ţine de mână la infinit un om care alege să se arunce singur în prăpastie. Cumva, pot prezice cum se va termina o anumită situaţie.

Cel mai mare dealbreaker pentru mine este minciuna. De aceea, la început, mi-a şi fost greu să cred că oamenii sunt altfel decât sinceri, ca mine. Am greşit.

Mai cred în ei şi vreau să cred mereu, însă mi-am format mecanisme de apărare.   

Sunt persoane cu care, din punctul meu de vedere, mi-am încheiat socotelile, în sensul că prezenţa lor în viaţa mea nu este benefică şi că m-ar apuca o durere de cap puternică în primele minute pe care le-am petrece împreună. Simt că nu sunt echilibrate, fericite, împăcate, dar, pe de altă parte, că aşa vor să pară. Am decis ca în 2019 să nu mai fiu nici măcar cea care îmbracă într-o fundă frumoasă adevărul pe care-l livrez. Din păcate pentru cei ce nu percep nuanţele, voi fi mai mult decât francă la acest nou început. Dacă îmi pun ceva în cap, fac; dacă doar vorbesc despre asta şi nu se ajunge la niciun rezultat, înseamnă că nu mi-l doresc cu adevărat.

Cea mai mare problemă o am în interacţiunea cu narcisiştii. Atracţia dintre empaţi şi narcisişti este nemaipomenită! Ştiţi vorba cu opusele, nu? J Doar că există un mare dezechilibru în felul în care se realizează: narcisiştii se hrănesc din capacitatea empaţilor de a le oferi atenţie, afecţiune, dragoste; ei nu simt, se folosesc doar de persoanele care îi iubesc real şi vor să îi ajute. Din păcate, echilibrul nu se va stabili nicicând în această relaţie. Sunt atât de multe de spus (şi am promis o serie de vloguri în acest sens în 2019), mai ales că am descoperit că acelaşi protagonist al Capitolului VI este cel mai mare narcisist (şi această afecţiune psihică gravă prezintă diverse grade în care se manifestă) pe care l-am cunoscut vreodată. Momentul „A-ha” a însemnat şi realizarea cum că am atras de-a lungul vieţii astfel de relaţii – şi de dragoste, dar şi de prietenie, prin prisma faptului că eu am vrut să vindec şi să ajut mereu. Provocarea cea mai mare a empatului este să accepte că unii oameni nici nu vor şi nici nu pot fi ajutaţi.    

În alte ordine de idei, este greu să fii un empat călător. Văd nuanţe pe care cei mai mulţi nu le percep. Observ răutăţile dintr-un loc, simt cum se amestecă şi separă energiile, înţeleg totul la un alt nivel. De aceea, în anumite ţări, am fost tristă şi abătută de la un capăt al călătoriei mele la altul. Vezi Iordania.

 

În altele, am strălucit şi am iubit absolut fiecare moment, pentru că în sufletele oamenilor nu existau umbre, vibraţia generală a locurilor respective fiind la cote incredibil de înalte. Acum îmi explic şi eu de ce în Dubrovnik, de pildă, de îndată ce ajung, îmi şi vine să plec.

Par ciudăţenii, par fabulaţii, sunt realităţi. Consider că ar trebui să căutăm explicaţiile multor situaţii cu care ne confruntăm nu în aspecte pur ştiinţifice, ci, mai degrabă, sufleteşti. Până la urmă, inteligenţa emoţională va prima întotdeauna.    

Empaţii iubesc consecvenţa. Îi neliniştesc mulţimile, spaţiile ultraaglomerate.

 

De ajutor le sunt uleiul de lavandă (pe care îl pot picura în cadă, pe durata băilor), lumânările albe, hainele negre, statul în natură, apa în orice stare de agregare.

 

Unele trăsături se pare că se transmit genetic. Am realizat tot anul trecut că şi mama a fost empat. Un om prea bun, care s-a lăsat consumat de toate energiile şi gândurile. Vreau să îi onorez amintirea şi să încerc să acţionez diferit.

Până la urmă, „you cannot seek water from the one that drains your seas”. Dar poţi lupta. Putând totodată avea încredere totală în ce îţi spune ceva nedefinit din tine. Are întotdeauna dreptate.