View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 26 May 2014

Oameni şi locuri



Pentru mine, să călătoresc doar într-un loc frumos, fără o amprentă puternică a unor suflete calde, primitoare şi deosebite, nu înseamnă mare lucru. E, în fapt, o experienţă seacă. Şi dacă în episodul anterior în limba română despre Iran, am subliniat cât de bine primită m-am simţit de locuitorii acestei ţări, astăzi aş vrea să aprofundez un pic acest aspect. Sunt oameni cu care te intersectezi, care îţi plac, care te ating într-un fel anume prin te miri ce situaţie prin care treceţi împreună... poate că nu vă veţi revedea niciodată, însă vei păstra în inimă mereu frântura aceea de clipă ce v-a legat... şi poate că şi ei (sau aşa îmi place mie să cred că se întâmplă).
După aproape 1000 km străbătuţi în prima zi, omul al cărui nume se traduce prin „iubire” a fost o desfătare. După ani mulţi trăiţi în India, a ştiut să îmi indice unde să găsesc mâncare vegetariană, m-a complimentat nevenindu-i să creadă că-s trecută de 30 de ani (:P) şi... surpriza surprizelor, căci era pasionat, în afară de istorie, şi de misticism (?!), să-i zicem, dintr-una într-alta, mi-a adresat o întrebare pe care nu aş fi crezut să o aud din gura unui bărbat şi, mai cu seamă, în Iran, „Şi tu eşti tot Săgetătoare?”. Cum altfel să răspund: „Şi Nostradamus era.”. J Tot el ne-a aranjat o călătorie minunată la Persepolis şi chiar până şi la Pasargad, unde îmi doream foarte mult să ajung, dar nu am îndrăznit să visez într-atât de departe din cauza zecilor de km. Şi tot el a – putem spune – salvat călătoria (sau planul ei iniţial) şi ne-a înlesnit întâlnirea cu 4 alţi oameni deosebiţi, de care ne-am apropiat enorm, în autobuzul către Kerman.
Şi tot în Shiraz, ziua a doua. Eu îmi savuram primul havij bastani (pentru cei ce nu au citit postarea de săptămâna trecută: suc de morcovi + îngheţată), când Marcel îmi spune „Hai înăuntru [îmi comandase falafel]! Am cunoscut nişte tineri care vorbesc foarte bine engleza şi ar fi frumos să ne continuăm discuţia”... Zis şi făcut! A fost, într-adevăr, o cină tare plăcută, în care-am discutat despre multe şi am atins şi un subiect pe care ne-am învăţat să nu îl mai abordăm în locuri publice, deşi, pentru mine este unul natural (vă mărturisesc, nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat). În momentul în care unul dintre noii noştri prieteni a rostit „Cred doar în Dumnezeu, şi nu în religii”, Marcel mi-a spus în română „Deranjăm”. Apoi, i-am văzut pe băieţi ridicându-se, deşi simţeam că ar mai fi vrut să stea la poveşti cu noi, iar Marcel mi-a spus să mergem şi să nu mă uit înapoi. Se pare că în acelaşi loc, luau cina şi un domn mai extremist în convingeri, care se uita destul de urât la noi (soţiei i se vedeau doar ochii), fapt care pusese brusc punct serii noastre.
De la Bam la Rayen, cu taxiul :)
Îmi dorisem atât de mult (poate că printre locurile pe care mi-am dorit cel mai mult să le văd în călătoriile de până acum) să ajung la Bam, unde se găseşte cea mai mare construcţie din lut din lume – o cetate veche (se presupune) de 5000 de ani. A fost distrusă în proporţie de 80% la teribilul cutremur din 2003, însă acum se reconstruieşte, cu sprijin japonez şi italian. În taxiul shared până acolo, o studentă la turism, vorbitoare de engleză (în cantităţi limitate, dar suficiente) a fost liantul dintre noi, domn’ şofer şi un alt coleg de călătorie, care, foarte amabil, ne-a invitat la el acasă pentru a servi curmale (căci regiunea abundă în palmieri). Domnişoara mi-a oferit trandafiri roz când a coborât şi am îmbrăţişat-o cu drag. Acelaşi Bam ne-a oferit (în drum spre o altă cetate, Rayen), o plimbare emblematică. Tot cu taxiul. Şoferul nostru nu vorbea deloc engleza, dar ne-am înţeles cumva. Ne-a oprit pe marginea drumului ca să vedem arbuştii de fistic, apoi a vizitat cetatea împreună cu noi, strigând „Marceeeel” şi „Micaaaaan” pe culoarele înguste. [Aici am întâlnit două alte domnişoare foarte deschise şi drăguţe, cu care am făcut fotografii, iar una dintre ele vorbea o engleză excelentă. Deh, tot Săgetătoare!] Reîntorcându-ne la domnul nostru taximetrist, mi-a cules trandafiri şi a profitat de momentele în care Marcel nu era în maşină pentru a-mi oferi flori culese de pe câmp şi pentru a-mi spune „Mrs. ... khoob”. Cred că v-aţi prins voi ce înseamnă. La final, după ce ne-a şi cântat având ca fundal un apus minunat de soare, m-a pupat. Şi a regretat mult că eram cazaţi în Kerman, întrucât i-ar fi plăcut să fi dormit la el acasă.
La minunatul Farvardinn
În hanul din Fahraj unde ne-am simţit ca într-o oază, proprietarul ne-a cântat la un instrument tradiţional şi ne-a încântat cu bucate tradiţionale (şi vegetariene, special pentru mine!!), într-un decor fabulos. Fratele său ne-a însoţit pe parcursul uneia dintre cele mai frumoase zile petrecute în Iran, unde, pe lângă mulţi kilometri pe care i-am bătut, am văzut un mini-dromader, de numai 20 de zile, dune în deşert şi sate vechi de mii de ani. Unde mai pui că ne-a învăţat să numărăm în farsi... Mi-a picat tare drag omul ăsta, cum rar mi se mai întâmplă, aşa că am simţit nevoia să îl îmbrăţişez la final. Tare, după cum am mai spus.
În Isfahan, am fost întâmpinaţi de trei tineri, care luau interviuri pe teme de artă/suveniruri/design şi care şi-au lăsat treaba ca să-mi găsească mie mâncare vegetariană. A doua seară, pe când ne întorceam de la faimoasele poduri din Isfahan pe care ne-am dus să le vedem la apus, am fost salutată de o fetiţă de vreo zece anişori, care m-a întrebat de unde sunt şi cum mă cheamă, iar eu am felicitat-o, vădit surprinsă de faptul că vorbea engleză atât de bine. Apoi, am salutat-o şi i-am spus că m-am bucurat mult că am cunoscut-o [înţelesesem că ai ei o meditau la limba engleză – bănuiesc că un efort financiar important în Iran!]. Tatăl ei m-a întrebat de ce nu mai vreau să vorbesc cu ea. Adevărul este că mi-aş fi dorit, însă eram cam insolată în urma plimbării prelungite prin soarele amiezii. M-am scuzat şi i-am spus acest lucru. Înduioşător, ca şi atunci când un şofer de taxi se oferise să îl sune el pe proprietarul pensiunii la care eram cazaţi, ca noi să nu ne cheltuim banii, şi nu ne luase niciun rial, fetiţa s-a oferit, într-o engleză la fel de surprinzătoare ca şi acurateţe şi nivel de înţelegere, să mă însoţească la farmacie, pentru a-mi cumpăra pastile.
În Kashan, printr-o întorsătură a sorţii, am ajuns să vizităm superbul sat Abyaneh, ce ne-a primit cu răcoarea unui sat de munte [şi aici am întâlnit şi o doamnă tare de treabă din Teheran, care ne-a ajutat cu tradusul în/din limba engleză; şi ea vizita respectivul loc, la fel ca şi noi]. Şoferul nostru de taxi, de aceeaşi vârstă cu noi, ne-a îndrăgit tare. La întoarcere, l-am luat cu noi pe un prieten de-al lui, învăţător, pe care l-am coborât din munţi (iranienii apreciază foarte mult bunătatea şi amabilitatea, dar şi generozitatea; spre exemplu, într-o maşină, orice ai mânca sau bea, se împarte – de admirat!!). Astfel, la final, pe nepusă masă, ne-a invitat la sora lui, la ceai – mulţi dintre voi vă amintiţi poza de pe Facebook. Am primit cadou un căţel de pluş şi nu vă pot spune cât de drăguţ s-au purtat oamenii aceia cu noi şi cum ne sorbeau din priviri. La final, acelaşi şofer de taxi ne-a cumpărat fructe (despre care vorbiserăm cu el pe maşină) şi, aflând cât de mult îmi place sucul de morcovi, a făcut cinste cu câte-un pahar.
După un drum lung şi aventuros (vreo aproape 500 km parcurşi cu taxiul), seara în Hamedan a venit ca o relaxare. Îmi era poftă de pizza, aşa că am ajuns la un loc tare curăţel, şic şi colorat, unde am mâncat o pizza... mai altfel – chiar m-a întrebat bucătarul dacă la noi, în România, se găseşte aşa ceva. Erau, în fapt, mini-bucăţele de pizza gătite împreună. Nu mi-am plătit masa, pentru că un domn binevoitor care ne tot invita la dânsul acasă, la un pahar de „şampanie” (surprinzător pentru Iran, nu?) şi să dormim apoi, tot la el, a spus că măcar asta ar vrea să facă, cinste. Alţi doi tineri, vorbitori de engleză, s-au oferit să ne ducă la o aşezare din munţi, la câţiva kilometri de oraş sau măcar la un alt restaurant din oraş (Marcel încă nu mâncase, el nu este fan pizza). Am ajuns la un colţ de stradă, unde şi-a găsit şi al meu tovarăş de viaţă inimă şi ficat de miel, servite pe nişte ţepuşe, care l-au dat pe spate. Localnicii adunaţi în jurul nostru (eram, după cum sunt obişnuită şi-mi place, singura femeie) ne-au invitat chiar şi la o mică petrecere (unul dintre ei deţinea un magazin de instrumente muzicale) şi s-au oferit chiar să îi achite masa lui Marcel.
A doua zi, în drum spre Kurdistanul iranian, am împărţit un taxi cu doi irakieni deosebit de amabili şi de săritori. Am fost impresionată când, la o oprire, unul dintre ei a coborât şi a cumpărat pentru toată maşina câte o apă şi câte un suc de portocale. Ne-au dat, la final, numărul lor de telefon din Iran (şi ei călătoreau, aidoma nouă), pentru a-i suna dacă întâmpinam probleme de orice fel. Şi tot ei ne-au inspirat şi ne-au explicat că şi Kurdistanul irakian (eram deja fascinaţi de priveliştile celui iranian) este muntos şi spectaculos, aşadar ne bate gândul să călătorim în Irak în vreo doi ani.
Când am ajuns la Palangan, locul unde mi-am dorit cel mai mult să mă găsesc în această călătorie, am dat, în ciuda sentimentului că mă voi fi aflat acolo doar cu Marcel, peste un puhoi de oameni (niciun turist/călător, doar localnici kurzi)... dar se prea poate să fi fost în jur de 2000 (era ziua lor liberă, vinerea – un fel de duminică, pentru ei, şi o continuare a jumătăţii zilei de joi, tot liberă pentru musulmani). Făcusem fotografii cu foarte multe persoane, care mă abordaseră pe stradă sau în pieţe sau la vizitarea unor atracţii, dar în ziua aceea, parcă invitaţiile nu mai conteneau. Eram salutaţi la tot pasul. Ni se spunea „Welcome!” sau „Hello!”, ni se zâmbea încontinuu, o doamnă mai în vârstă m-a luat chiar şi m-a pupat cu patos spunându-mi nu ştiu ce, dar cred că era de bine. A fost frumos şi m-am simţit bine! Ca într-o mare familie.
Şi ca să se termine apoteotic [ce îmi mai place cuvântul ’cesta!], pe avion am cunoscut o tânără iraniancă fascinantă, de care m-am apropiat mult şi, deşi nu închisesem un ochi toată noaptea, am stat cu ea nonstop la poveşti. Şi mi-a făcut o mare plăcere!
Probabil că mai sunt mulţi oameni de menţionat (intenţia mea a fost să mă refer strict la iranienii cu care am interacţionat, în afara celor doi prieteni din ţara vecină) şi poate că am fi vrut să fi avut posibilitatea să fi vorbit mai mult cu anumiţi oameni, să nu trebuiască pe alţii să îi refuzăm, ci să dormim la ei acasă (urmează să vă explic de ce nu am putut, peste 2 săptămâni), şi să fi avut, per total, factorul timp în mâinile noastre. Mă simt, cu toate acestea, şi pentru tot ce am trăit, recunoscătoare din nou... că am ajuns în această ţară minunată, care mi-a oferit atât de multe... foarte multe dintre care au fost pe plan uman! Din nou o spun, cu riscul de a generaliza, o mică-mare lecţie pentru vestici, care, au uitat, lăsându-se duşi de tumultul tehnologic şi informaţional în care cu toţii trăim, valorile de bază şi apropierea sinceră care ne fac cu adevărat oameni.                 

No comments:

Post a Comment