Despre suflete pereche

Mai mult decât în orice altă perioadă a vieţii mele, în ultimul an m-am gândit la suflete pereche.

 

Poate şi pentru că în jurul meu a rămas destul de gol şi cu oamenii pe care i-am primit alături a fost musai o legătură de suflet strânsă.

 

Se spune – şi aşa o simt şi eu – că suflete pereche putem avea mai multe în viaţă, că facem parte din aceeaşi familie de suflete. Şi nu trebuie să fie neapărat o legătură romantică. Sau chiar să fie vorba despre un om. O astfel de întâlnire îţi dă un pic viaţa peste cap, în cel mai frumos sens /dar nu în stil de marfar ce-ţi răvăşeşte existenţa, cum „nimic din ce am crezut că este într-un fel nu este, în fapt, aşa” ca în cazul flăcărilor gemene – o altă poveste şi explicaţia lipsei mele din peisaj din primăvară şi până acum/.

 

Întâlnirea s-a produs acum un an, pe 20 iunie, pe fondul a două biciclete, a unui mieunat puternic /la cât de înfometat era, tot nu înţeleg de unde şi-a găsit puterea/ şi a ceea ce ştiam de pe-atunci că se va întâmpla. Peticel este tot la Braşov. Încă-l ţin în braţe, îl pup cu patos în fiecare zi şi îi mulţumesc din toată inima că mi-a redat încrederea în prietenie adevărată. A schimbat multe vieţi, le-a luminat!

 

Cealaltă întâlnire a avut loc probabil că pe 12 decembrie 1982. A fost mereu acel Panda Uriaş ce mă aştepta la poarta grădiniţei sau mă întreba dacă nu cred cumva că fustiţa pe care urma să o port în oraş este prea scurtă. Care termina cât ai zice peşte cartofii prăjiţi pe care îi pregăteam, chiar dacă se lamenta că nu-i vrea. Cel care a fost mereu complicele meu şi unul dintre cei mai mari susţinători.

 

Astăzi ar fi împlinit 98 de ani. Şi, cumva, cum de Peticel mă întreb uneori dacă nu e spiritul mamei, aşa mă întreb dacă nu bunicul meu sau Tata al meu a trimis mogâldeaţa aceasta în cale-mi fix de ziua lui, ca să îmi stoarcă emoţii şi experienţe de care, altfel, viaţa m-ar fi privat.

 

Recunoscătoare? În fiecare zi! ♥