Kırkpınar 2022

Plecarea a fost pe nepusă-masă.

Mă îndrăgostisem în 2017 de cel mai vechi festival sportiv din lume, organizat fără oprire, cu excepţia anului 2020 (deh, plandemia!).

În 2018 urma dezamăgirea – nu atât că pierduse Ali Gürbüz, preferatul nostru şi al publicului, ci că ceva părea nelalocul lui –. Eram setată să nu mă reîntorc în Edirne şi la Kırkpınar în 2019. Urmăream, în schimb, spectacolul pe un post turcesc. Surpriză! Câştiga Gürbüz. Şi mai câştiga o dată în 2021! Ceea ce însemna că avea o şansă uriaşă de a mai lua o dată centura de aur acasă-n Antalya, de această dată fără a urma să îi mai fie retrasă, ca în 2013.

Am aflat cu 10 zile înainte de eveniment şi am avut exact 7 zile să pun ţara la cale, articolele de scris la punct şi să mă îndrept spre Edirne.

Parcarea era organizată altfel, mai exact poliţiştii nu ne lăsau să trecem. Ne-am descurcat, cum o facem şi în ţară, şi am luat-o pe jos.

„Ia uite, au făcut culoare separate şi ne verifică şi genţile.”

Sucul de dude, sucuk-ul de struguri şi nuci, gözleme cu untul acela cremos şi căldura erau la locul lor. Iar apa se bea tot în cele mai mari cantităţi. Nu îţi ajungea o sticlă pentru prea mult timp.

Se fac pauze. Lumea este cel mai interesată de başpehlivani sau luptătorii de gradul cel mai înalt. Cu toate că şi juniorii sunt aclamaţi şi încurajaţi. Urcaţi pe garduri, susţinătorii îşi varsă patosul şi se bucură de victorii. Cu acelaşi patos învinşii-şi trăiesc înfrângerea, sperând că în anul următor vor fi cei cu mâna ridicată. În rândul acestora intră în curând şi Gürbüz, eliminat chiar din optimi. Presiunea prea mare? Ce-i drept, lumea pleacă. Eu nici nu mai am chef să mă întorc la arenă.

A doua zi, însă, într-o atmosferă mai degajată decât la orice zi de Kırkpınar şi de mari finale dintre cele trăite de mine, urma să stăm în tribune de dimineaţă şi până aproape de apusul soarelui. Cu o mică pauză de-un duş, că umezeala era înfiorătoare.

Am avut timp să observăm copiii participanţi ce pozau la vederea obiectivului lung, duioasele doamne ce serveau la magazinele din jur pe toată durata zilei sau atmosfera ce se-ncingea între simpatizanţii dintr-o regiune a Turciei faţă de simpatizanţii unui alt luptător. Poliţiştii au stat de această dată cu noi, în tribune. Li s-au mai oferit prăjiturele din partea vânzătorilor ambulanţi.

Au mai fost scene adorabile cu copii susţinători, întreg publicul înconjurat de fum (ştiţi expresia „fumând ca turcii”, nu? cam la asta s-a gândit Marcel când a surprins scena) sau bucuria înaintea unora dintre cadourile oferite publicului.

A pierdut şi Balaban în semifinală şi am rămas cu o finală destul de obscură, între Cengizhan Şimşek şi Mustafa Taş. Fără lupte spectaculoase ori momente de suspans, a urmat, într-un final, să învingă Şimşek.

Dar noi şi mirosul de floricele de porumb eram pe culmi. Am învăţat că nu e neapărat nevoie să se termine ceva aşa cum îţi doreşti ca să pleci cu sufletul împlinit.