În nuanţe de-albastru la Divici

M-am gândit eu, aşa, când mai era o treime din vară, că nu prea am fost pe apă. Ce-i drept, a fost foarte cald, o secetă indusă, deci, mai greu cu nivelul apelor!

Îmi mai doream de mult să vizitez pe apă Peştera Topolniţa.

Şi mă lovise un dor de puii lui Kara şi Linu, care fuseseră în urmă cu 1 an adoptaţi la Motru [ştiu, încă nu am apucat să vă spun această poveste, însă-i în lucru!].

 

Am spus-o dintotdeauna, am o fascinaţie pentru întreaga zonă a Cazanelor şi chiar şi mai încolo, până în punctul unde intră Dunărea în ţară.

M-am bucurat foarte mult să găsesc o cazare minunată la Divici, mai ales că în această parte de lângă Dunăre mi se pare că lucrurile au rămas autentice!

Aşadar, pentru că multe bucurii ale acestei excursii au gravitat în jurul ei, Danube Microhouse a fost cu siguranţă cazarea anului pentru noi! Alex, cel care a proiectat-o şi construit-o cu bunicul său, este o gazdă minunată şi a fost reprezentat de către bunicii lui, oameni calzi şi minunaţi!

Bucătăria-i tare bine utilată, poţi face un grătar şi lua masa pe terasa ce dă-nspre Dunăre! Ştiţi ce mic-dejunuri care te încarcă profund puteţi lua aici? 😊

Iar din dormitor se vede măreţul fluviu! Practic, te pui la somn lângă Dunăre şi te trezeşti tot lângă ea!

Vorba lungă sărăcia omului, nu? Haideţi să vă şi spun ce am făcut—

 

În drum spre Divici

• Am oprit la Gurasada, unde-i o biserică tare controversat pictată. De această dată, am văzut-o doar în exterior, însă ne vom reîntoarce! Sunt tare pitoreşti satele din Hunedoara, Arad şi Timiş prin care treci.

• Pentru că era târzior şi ne era foame, am oprit într-un loc în care mai fuseserăm din Lugoj, Gasthaus Eduard, unde au mâncare bună şi o limonadă fantastică, iar proprietarii-s tare inimoşi; au o minune care face deliciul terasei.

 

Pe la Divici şi pe lângă

• Am stat, am citit, ne-am relaxat, ne-am adunat gândurile, apoi ne-am împrietenit cu doi pisoi, iar Pufi-Alb sau Pufi-Doo, cum am poreclit-o, a fost practic nedespărţită de noi. ♥

• În sat este un magazin, însă legume nu am găsit, aşa că am purces spre Moldova Nouă; acolo am găsit chiar şi smochine de vânzare de la o doamnă tare drăguţă!

• Prânzul l-am luat tot la Pensiunea Alexandra din Divici, ca în urmă cu 4 ani cina. La fel de bună-i limonada şi, la cât de torid a fost, au mers chiar două!

• Dacă tot am ajuns în Moldova Nouă, am continuat spre Cascada Burăul Mare, unde localnici ne-au spus că merită să parcurgem scurtul şi uşorul traseu (cam 5 minute a durat, poate nici atât), însă vom vedea destul de multe gunoaie. Aşa a şi fost – şi este păcat pentru că-i fascinantă căderea de apă! Să avem grijă, stă în noi!

• Un înot în Dunăre e de neegalat, aşa că ne-am bălăcit şi-am sărit şi-am fost copii, bineînţeles că încurajaţi de Pufi-Alb!

• Nu puteam să nu lansăm caiacele, aşa că am pornit. Sentimentul era de Mediterană, cu toate pontoanele pline de viaţă şi activitate de pe „drum”. Ce-i acolo-n zare? Se pare că era Insula Calinovăţ, prima insulă pe care Dunărea o întâlneşte după intrarea în România. Am prins-o înconjurată de roz (apusul) şi de lebede. Eu plănuiam să merg până la Ostrovul Moldova Veche, însă am îmbrăţişat ce a fost dat. Să nu uit să vă spun de vidra ce ne-a vizitat şi pe care Pufi-Doo a urmărit-o cât am plecat cu caiacele.

• O poveste drăguţă, pe care o voi dezvolta cu o altă ocazie, este legată de un peşte pe care Marcel şi-a dorit de dimineaţă să îl facă pe grătar. Soluţia a venit, într-un final, tot de la magazinul din sat. Deci, de poftiţi, mergeţi şi întrebaţi acolo.

 

În drum spre Braşov

• Am oprit la Festivalul Smochinului din Sviniţa, unde ne-am bucurat să vedem atât de multe produse locale din smochine, am revenit acasă cu doi smochini (!) şi cu cele mai bune smochine pe care le-am mâncat vreodată cu Marcel.

• La Eşelniţa, am oprit să o îmbrăţişăm pe Erna, cu care m-am împrietenit în urmă cu doi ani şi ceva, cât am stat la faina ei cazare, Casa din Golful Dunării.

• Prin sate necunoscute nouă, după ce-am trecut de Orşova, am ajuns la locul de plecare înspre aventura cu caiacul prin Peştera Topolniţa. Făcuserăm noi rezervare şi ni se explicase: traseul de caiac nu este lung. Dar poteca prin pădure este uşoară şi nu durează mai mult de 10-15 minute. Ei, noi cred că am tras paiul scurt (şi nu cred că am fost singurii, că ne-am mai întâlnit cu oameni pe traseu care ne încurajau, spunându-ne că experienţa merită pe deplin chiar dacă traseul este greu). Pe lângă semnul de „Atenţie, vipere!” (pe care am încercat să îl ignor), suişurile şi coborâşurile sunt abrupte, pe alocuri dând peste pietre ce-ţi fug de sub picioare (nici frunzele din pădure, proaspăt căzute, nu erau mai prietenoase). Apoi, am mai văzut şi-un indicator pe care sta scris „Gaura lui Ciocârdie 1h” după ce merseserăm deja puţin. Nu a fost atât, însă a fost istovitor. Când am ajuns însă lângă apă, temperatura mi-a părut că a scăzut dintr-o dată cu cel puţin 10 grade. Iar plimbarea cu caiacul, culorile şi mărinimia echipei nu aş vrea să le descriu. 

Le veţi descoperi singuri. Voi spune doar că am o nouă peşteră preferată.

 

Dar şi că mi-am zdrelit picioarele în papucii de apă.

• La Motru l-am revăzut pe Rafael, acum Thorică! ♥ Larisa îl plimba prin faţa blocului. Am primit cadouri şi îmbrăţişări de la aproape întreaga familie, apoi am plecat la o limonadă cu Larisa şi cu mama ei, inimoasa Anca. A fost foarte fain! Ne-am bucurat să îl vedem pe micuţ cât de mare s-a făcut şi cât de iubit este!

• La Steic am fost aşteptaţi cu gogoşi din acelea ca-n copilărie, cu cadouri şi zâmbete. Tomiţă ♥ a fost timid, însă a stat să ne observe mult. Este răsfăţatul şi minunea familiei. Ne-a uitat seara pe terasă cu atâtea poveşti; la un moment dat, am pornit-o şi noi spre casă, ne aştepta familia blănoasă.   

 

Şi-aşa a fost sfârşitul verii noastre şi începutul toamnei – plin de bucurie, într-una dintre cele mai frumoase călătorii din acest an. Am plecat cu lacrimi în ochi de la Divici.