Cu caiacele duble pe Una

Acu’ juma’ de lună, vă povesteam de cum a fost pe Una la rafting, în porţiunea superioară a râului. Am vrut să încercăm şi porţiunea inferioară [Kostela – Grmuša (17.50 km)] cu caiacele în 2013, însă vremea s-a cam împotrivit: în ziua planificată pentru Štrbački buk – Lohovo a fost o furtună pe care nu îţi venea să stai afară, darămite să vâsleşti, aşa că a doua zi, planificată pentru traseul mai uşor al Unei, grad 2-3, am folosit-o pentru rafting. Mi se promisese însă revanşa.
Cu caiacele pe Una, Bosnia si Hertegovina 
Cumva plictisită, cu multe semne de întrebare privind gazda noastră şi persoana ce urma să ne însoţească [e drept că era aceeaşi ca şi în ziua anterioară]... aşa am plecat la drum. Mai aveam şi temeri legate de cum oare se vor descurca nişte caiace de mare (!) pe o apă repede, de cum voi steerui eu ambarcaţiunea şi de cum mă voi înţelege cu Iulia, ca şi echipă. Da, cunoşteam râul, dar foarte vag, în sensul că mă mai dădusem pe acolo în canoe dublă şi în raft, dar parcă niciodată volumul de apă nu fusese atât de mare.
Cu caiacele pe Una, Bosnia si Hertegovina
 
Cu Marcel în caiacul lui şi cu Andra făcând echipă cu ghidul nostru... aaah... şi cu încă o echipă dublă de englezi, îi dăm bice. Ieşim din liman, intrăm în curent şi mergem noi ce mergem până la primul repeziş mai mare. Când nici eu nu coordonez caiacul cum trebuie, nici Iulia nu vâsleşte când îi spun să o facă şi ne răsturnăm. Iulia pleacă cu barca pe primul braţ şi ajunge, într-un final, la mal, cu caiacul nostru „cules” mai la vale de nişte caiacişti sloveni, în timp ce eu reuşesc să mă ridic în picioare şi, simţind presiunea imensă a apei, mă cocoţ pe bolovanul gigantic dinainte-mi şi mă gândesc ce să fac. Una se bifurca acolo şi curentul – din punctul în care eram – m-ar fi dus pe unde nu trebuia. Hmmm... până la urmă, ghidul nostru vine să mă ajute şi îmi aruncă sacul de recuperare al lui Marcel; îl prind din a doua încercare, traversez până pe uscat; îmi dau drumul pe primul braţ al râului, îmi iau poziţia şi apoi înot până la mal. Urcăm şi coborâm o perioadă până ajungem la caiace.
Ne mai răsturnăm de vreo două ori, la un moment dat una dintre padele – din material de calitate îndoielnică – se rupe. Continuăm drumul cu juma’ de padelă spre punctul în care mă sperii şi eu, în a doua jumătate a traseului, când caiacul – de plastic, dar greu şi el – îmi vine în cap şi mă bagă la fund [şi cred că retrăiesc momente de pe Jiu]. Mai mult sunt însă nervoasă, nervoasă pentru că, deşi fiecare echipă (în afară de Marcel) se va fi răsturnat de 4 ori în total până la final, domnul ghid se purta cel mai urât cu mine: nu stătea să studiem râul, îmi spunea că pun prea multe întrebări şi că vreau să ştiu prea multe [când, lăsând la o parte aspectul financiar care m-ar fi îndreptăţit să o fac, mi se pare că era bine să discutăm aceste chestiuni, mai ales că fetele erau pentru prima oară pe râu în caiace], pe scurt, simţeam că nu mă suportă şi că avea şi un uşor comportament misogin.
Partea bună a fost că, spre final, am reuşit prin glume şi detaşare să detensionăm atmosfera, ba chiar am vâslit şi ne-am coordonat foarte bine, eu şi cu Iulia! Dar cum, de regulă, minunile ţin puţin, ajungem la mal. Gazda noastră, inclusiv furnizor al echipamentelor şi vechi prieten, ne aşteaptă cu aparatul în mână şi cu un zâmbet mare pe faţă până când află de padela ruptă. Şi, atunci, când îi văd reacţia, ceva în mine se rupe şi îmi aduc aminte de toate cele întâmplate în ultimele zile – de ploaie, de nori, de faptul că anul ăsta parcă nu am simţit – decât în foarte puţine momente, care, nu neg, m-au încărcat – bucuria revederii cu Bosnia şi cu oamenii de aici. Stau în maşină şi îmi schimb hainele ude, cu un gust amar pe buzele-mi deja sărate. Poate că aşa e să fie când ajungi să cunoşti şi să iubeşti o ţară într-atât de tare – ajungi să îi vezi şi imperfecţiunile, lipsurile, eşti pus în situaţia de a alege dacă poţi sau nu trece peste ele şi, cumva, la o săptămână după încă o experienţă de caiac ratată, realizezi ceva ce vibrează încă foarte puternic în tine, nişte cuvinte al căror tâlc nici măcar cei vizaţi nu l-au descifrat în traducerile lor în albaneză: te-ai îndrăgostit mai tare. De un alt tărâm.       
Butrint, Albania

2 comments:

  1. Un ochi plange, un ochi rade. Experienta insa mereu ne invata cate ceva. Iar zambetul e mereu cel mai neinvins scut. De acord? ;)

    ReplyDelete
  2. Total! Varietatea experientelor este cea care ne invata cel mai mult cum sa traim si cum sa facem fata noilor si noilor provocari. :)

    ReplyDelete

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.