Macedonia, surprinzătoare

Zâmbesc şi acum când îmi amintesc o întâmplare tragicomică de la graniţa Macedoniei cu Albania, în vara lui 2009, cu ocazia primei mele călătorii acolo. Eram cu prietenii mei la o benzinărie şi încercam să alimentăm şi să ne cheltuim ultimele bancnote locale ce ne rămăseseră. Am dat de un localnic vorbitor de limba engleză care, în mod vădit surprins să vadă călători străini în acea zonă, ni s-a adresat, încurajându-ne să părăsim ţara: „Sunteţi cu siguranţă în locul nepotrivit. Eu zic să plecaţi chiar în momentul acesta şi să nu vă mai întoarceţi – nu-i nimic bun aici”. Cam aşa i-au sunat cuvintele. Le-am ascultat, în acel moment, pentru că situaţia era de aşa natură. De întors însă ne-am întors.

Recunosc, nu am avut o legătură prea specială cu Macedonia, natura ei, infrastructura ei, oamenii ei. Ultimii din listă îmi păreau unii dintre cei mai amabili locuitori ai fostei Iugoslavii, însă aveau o duritate care mă speria pe-atunci. A doua întoarcere a fost în iunie 2013 şi am avut nişte scopuri mai ciudăţele: era ziua mea onomastică şi aveam un loc în Skopje care-mi rămăsese în suflet şi unde am gustat cel mai bun Mojito [=cocktailul meu preferat] din viaţa mea: La Bodeguita del Medio, un bar cubanez cu muzică bună. Acolo am sărbătorit cu iubitul meu şi cu prietenele mele, Andra şi Iulia. Formulă similară cu cea din acest an. Atunci îmi amintesc că rămăsesem din nou neplăcut surprinsă la vederea centrului refăcut al capitalei macedonene: nevoia parcă de aliniere la disputata origine a poporului macedonean – redată prin statuile elene ce ornau podurile peste Vardar – şi kitsch-ul cu iz oriental care trona – prin culorile ţipătoare, nelalocul lor, prezente în întreaga zonă centrală – creau un mix greu de digerat.

Anul acesta am decis să încercăm ceva diferit. Aşa că, bazându-ne şi pe experienţele macedonene ale unei persoane speciale din viaţa mea, care iubeşte mult aceste tărâmuri, am trecut graniţa dinspre Bulgaria şi ne-am îndreptat spre Kratovo. Da, era altceva! Un amestec de vechi, verde şi veridic. O realitate a vremurilor apuse adusă în prezentul oraşului terasat, plin de localnici săritori şi curioşi, mâncare bună şi incredibil de ieftină şi de o autenticitate sănătoasă.

Sus-josul pe străzile unduitoare ne cam obosise şi căldura era mult prea mult pentru noi. Am simţit-o şi mai bine când am ajuns la Kuklica şi la păpuşile de piatră. Se spune că un bărbat ar fi dorit să îşi ia două soaţe, fixând nunţile la ore diferite, în aceeaşi zi. Cea de-a doua mireasă ar fi fost curioasă ce altă femeie se mai căsătorea la aceeaşi dată. Aşa a aflat de jocul dublu pe care alesul ei îl făcea şi i-a blestemat pe toţi nuntaşii, care s-au transformat în piatră.

Pe mai departe, drumul ne-a dus pe lângă Skopje şi pe lângă o mare de verde şi multe ţestoase moarte pe marginea drumului, pe lângă cetăţi cocoţate pe dealuri şi cariere semeţe de marmură; aşa am ajuns şi în şi mai bătutul de soare sud. Am zărit Markovi Kuli de la depărtare şi mi-am zis cu gravitate—„Urcăm noi oare panta aceea pe căldura aceasta?”. Erau pe puţin 37˚C şi era trecut de cinci. M-au liniştit şi încurajat însă firescul şi naturaleţea cu care Prilepul ne-a întâmpinat. Apoi mi-am dat seama că situaţia nu era atât de gravă pe cât crezusem. Mai mult, sunetul tălăngilor şi cântecul greierilor ce tronau asupra întregului oraş creau o imagine contagioasă, care a devenit preferata mea din acea zi...

...al cărei final a venit undeva lângă Lacul Ohrid, ratat în 2009 în fuga cruntă a noastră înspre Tirana, prin munţii nebuni ai nordului albanez. De această dată, a fost timp de o cină şi de un somn plăcut şi de o privelişte deosebită. Şi s-ar fi încheiat şi cu o plimbare cu caiacele pe lac dacă dulceaţa dimineţii nu m-ar fi îmbiat mai degrabă la zăcut între cearşafurile răcoroase decât la stropi reci pe piele.

Urma din nou Albania cea sălbatică şi incredibil de primitoare, însă, cumva, 6 ani mai târziu, realizasem că străinul acela se înşelase. Şi că undeva, în sufletul meu, aveam de-acum motive serioase să revin în Macedonia.