Reversul medaliei

Mai sunt şi locuri din lume care îmi plac [sau mai puţin] şi pe care nu le-am simţit niciodată primitoare [sau au avut scăpări]. E de dorit să prezentăm întotdeauna şi partea mai puţin frumoasă a călătoriilor, pentru că, aşa cum le poţi păţi pe toate în ţara ta natală, experienţe de acelaşi tip se pot înregistra şi pe alte meleaguri. Să crezi că totul e roz când eşti departe de grijile şi preocupările zilnice sau că fiecare stil de popor ţi se potriveşte şi să le cânţi pe toate în cele mai înălţătoare versuri este pur şi simplu o nedreptate şi o neasumare a sentimentelor care te cuprind la vizitarea unui colţ de lume.

Iată-ne, aşadar, în:

Milano (Italia), septembrie 2008

Foame mare. Îmi cumpăram pizza undeva prin centrul oraşului [pe care, de altfel, l-am iubit şi încă îl mai iubesc enorm; este şi a fost întotdeauna preferatul meu din Italia continentală]. Din politeţe, întotdeauna vorbesc în limba ţării respective cu localnicii atunci când o ştiu. O văd ca pe o situaţie win-win: ei se simt bine că o fac şi nu trebuie să se străduiască a-mi vorbi într-o altă limbă, iar eu exersez.

Prea multe strădanii, însă, de această dată:

-          Stai, mă opreşte vânzătorul, să îţi dau bon. [eu nici măcar în ţară nu prea le iau; şi când o fac, respectivele bucăţele de hârtie ajung în dispozitivele de reciclare]

-          Nu am nevoie.

-          Aici nu este ca în România [ce mă simţise omul, vai, făcusem pe mine de emoţie...]! Aici, dacă nu îţi dau bon, ajung la pârnaie.

L-am privit cu ochii mei mari şi albaştri, întrebător. Iar el mi-a trântit o privire plină de dispreţ.

Fără să ne spunem un cuvânt măcar, ne-am trecut unul altuia în revistă tot ce consideram că ne greşiserăm: că eu proveneam dintr-un neam care le invadase ţara şi că nu conta –în perspectiva lui fixă– că mulţi dintre ei erau muncitori şi corecţi şi că eu călătoream. Nu mai contau decât punctele negre, puţine, câteva, pentru care toate celelalte albe îşi pierdeau strălucirea. O adevărată epopee. La care nu aveam decât un singur răspuns, pe care orice minte deschisă l-ar fi dat. De ce te simţi atât de ameninţat de noi şi cu ce ţi-am greşit eu, până la urmă?

Am refuzat să mai vorbesc română în Italia până anul trecut, după acest incident.    

Undeva pe coasta de est a Islandei, iulie 2012

Mă văd încă şi-acum cu gura la propriu căscată, privind în lung şi-n lat laguna glaciară Jökulsárlón, o minune pentru mine, chiar şi printre-atâtea locuri pe care le-am văzut până atunci şi de atunci încolo.

După frigul îndurat la plimbarea cu barca printre gheţuri sau la „vănătoarea” de foci şi de sloiuri naufragiate pe plaja neagră de lângă, nu prea ne mai ardea să campăm în cele 6 grade arătate pe bordul maşinii.

Aşa că ne-am îndreptat înspre nord-est, cu harta în mână, în căutarea posibilelor campinguri. Am aflat unul şi, conform regulilor deja cunoscute [pentru că ajunseserăm târziu în noapte], am campat şi dimineaţa urma să plătim. Mi-a crescut brusc zahărul când am auzit un

-          Did you pay? la şapte dimineaţa lângă cortul nostru.

[Nu, băiatul meu, am fi fugit fără să îţi dăm un sfanţ. Era un ţânc blond, tuns bob, a cărui faţă nu exprima nimic.]

-          ...în primul rând, „bună dimineaţa!” [am încercat să îl învăţ bunele maniere şi am continuat prin a-i mai spune vreo două]

De ce am ales să prezint această întâmplare? Pentru că reflectă foarte bine modul în care m-am simţit tratată în Islanda şi de ce, cu toate că între mine şi natura de acolo a fost o atracţie nebună, elementul uman care a lăsat de dorit în majoritatea cazurilor m-a făcut să simt aversiune faţă de acest tărâm pe care odinioară îl divinizam.

De asta, când Marcel al meu încearcă să mă înduplece să ne reîntoarcem [sub pretextul că vrea peşte uscat], eu mă fac că plouă.  

 
Graniţa Ungariei cu Croaţia, iunie 2013

Era deja a patra oară prin această parte de Balcani [şi, recunosc, cu croaţii mai avusesem incidente, nu era prima oară; poate că şi de aceea aveam pregătite răspunsurile].

Vameşul croat se uită la noi: trei domniţe şi un domn. Cu o superioritate nefondată [pe care o detest cu toată suflarea, căci am impresia că întocmai această atitudine conduce la conflicte şi războaie], ne zice, înmânându-ne paşapoartele:

     -          Italy? Work... La care eu îi zâmbesc acru şi, cu tupeu-mi caracteristic [v-aţi obişnuit cu el, nu?], scot parcă mai mult capul pe geamul maşinii şi îi fac semn că nu: 

     -          ­Bosnia! Rafting! 

Perplex. 

Aşa o rămas omu’.  

Noi ne-am mai certat câteva ore bune în maşină, între noi, pentru că eu reacţionez foarte urât la astfel de atitudini şoviniste, însă, în final, chiar şi prietenii bosniaci cărora le-am povestit păţania, au conchis: „Da’ ce?! Ei nu fuseseră plecaţi juma’ de ţară prin Austria şi Germania la lucru?!”.  

In your face.

Aeroportul Oslo Sandefjord Torp (Norvegia), februarie 2014

După multe tentative [în mintea noastră], iată-ne, într-un final, pe sol norvegian.

Controlul paşapoartelor în aeroport.

Eu – blondă, cu ochi albaştri, trec pe nesimţite. Şi stau, şi stau, şi iar mai stau. Al meu iubit – de negăsit.

El are ochi negri şi păr închis la culoare şi se pare că e băgat în aceeaşi oală cu cei care ar putea face ravagii prin întinderea cu fiorduri.

L-au luat pe săracu’ şi l-au întrebat unde merge, cât stă, unde stă şi, cel mai important, când pleacă. Cum Marcel nu ţine minte detalii de acest gen [remember Israel?], a durat un pic mai mult.

Vreţi să vă protejaţi, înţeleg asta. Cum vine însă că centrul Osloului este plin de persoane mult mai colorate şi mai „înturbanate” [na, că am inventat şi un cuvânt!] decât noi? [şi întrebarea asta vine de la o persoană pentru care rasismul nu există în dicţionarul său interior]

Podgorica (Muntenegru), iunie 2015

Foame, din nou. După un drum lung, la final de Albanie şi (aproape) început de Bosnie.

Oprim la periferia capitalei muntenegrene pentru nişte produse de patiserie (Pekara). Coborâm din maşină şi intrăm toţi 4 să ne uităm la produse: atenţie, nu la preţuri, ci la produse! Adică, în ton cu întâmplarea anterioară, chiar şi în Norvegia mi-am permis să îmi iau un corn.

Vânzătoarea, greţoasă, o simţim, făcea deja feţe-feţe. Apar alţi doi clienţi; îi serveşte, dar stau în continuare la taclale. Aţi ghicit. Despre noi. Că nici nu îi ducea capul prea tare să nu se uite înspre noi şi să rânjească.

Din grupul nostru se aude un:

-          We know that you are talking about us... we understand.

Ne-am trezit cu 4 Cola la doză cumpărate, vezi Doamne, în semn de scuze, dar eu tot le văd ca fiind pomană pentru „amărâţii de români”.

Am refuzat să beau fie şi-un cioc şi... cred că Muntenegrul îl voi elimina din călătoriile mele viitoare cu totul... nu că am fi avut vreodată vreo relaţie specială. Din contră.