S Poloniei: aaah, oamenii!

Mama mea a vizitat Polonia pe vremea lui Ceauşescu. Şi a rămas impresionată. Mi-a povestit de multe ori despre ce a făcut pe durata călătoriei şi despre cât de mult s-a îndrăgostit de Cracovia, încurajându-mă, poate nu întotdeauna direct, să poposesc pe-acolo.

Doar că Polonia nu ne-a atras niciodată: nici pe mine şi nici pe Marcel al meu. A rămas chiar printre ultimele ţări europene în care nu am păşit. Cu toate acestea, la mijloc de iunie ştiam că vom ajunge acolo.

Ne-au întâmpinat (la trecerea dinspre Slovacia) preţurile mici – pe alocuri chiar mai mici decât ale noastre. „Aşa este normal să fie... au piaţă... au consumatori” cam pe asta erau centrate discuţiile din Zum-Zuma (a.k.a. Mazda) noastră.

Apoi, am început să mă enervez pentru că erau din ce în ce mai multe blocaje pe autostrada ce ducea înspre Cracovia şi în seara aceea era meciul decisiv de la Euro, cu Albania. Cu chiu cu vai, am reuşit să ajungem... ba am avut şi o tentativă de a vedea Cracovia de sus de pe Movila Kościuszko, recomandată pe Trover, în urma căreia am fost apostrofată de iubitul meu. De pe-atunci, mi s-a părut poporul prietenos. Au încercat să ne ajute, să ne direcţioneze, să ne spună pe ce drumuri avem sau nu voie. [Sinceră să fiu, nu îmi creasem o părere prea bună despre polonezi din colaborările de afaceri avute; îmi păruseră aroganţi şi situaţiile cu care – mai nou – mă confruntam demontau toate acele păreri. Începuseră să îmi fie simpatici.]

S-a pornit o ploaie torenţială, însă noi am părăsit centrul şi am ajuns într-o zonă liniştită, cu case şi cu multă verdeaţă. Şi am văzut şi meciul...

Lumina celei de-a doua zile era închisă, însă nu era frig. Mai degrabă multă umezeală. Şi ne era foame! J Am purces înspre centru, unde locul lăudat în care urma să ne luăm micul dejun era închis. Aveam plan de rezervă, însă mai era ceva timp până la ora 9. Aşa că a trebuit să parcăm. O doamnă care se ocupa de spălatul cu apă al trotuarelor ne-a văzut maşina şi ne-a explicat că nu eram bine parcaţi, ajutându-ne să mutăm maşina într-un loc fără pericole de amendă. Apoi, pentru că nu găseam automatul de parcare, a venit chiar ea cu noi să ni-l arate. Mi-a umplut sufletul; atât de mult îmi plac întâmplările astea! Arată cât de multe inimi mari mai sunt încă în lume şi le închidem, cu ocazia asta, gura celor care nu ştiu să vorbească decât despre conflicte!

Am pătruns în piaţa centrală. Îi cunoşteam silueta din multele fotografii în care o văzusem. Mare, ofertantă, colorată, nimic de zis, dar nu acel wow. Micul dejun, însă, ni l-a dat: tort de spanac şi suc de morcovi [ştiţi la ce m-am gândit, nu?], apoi o omletă extraordinară – toate astea la un preţ mic, mic de tot. Şi una dintre cele mai prietenoase şi amabile chelneriţe din călătoriile noastre.

Venise vremea desfătării cu ciocolată şi apoi cu mobilă. [Noi ne-am mutat anul ăsta în casă nouă; a fost un proces lung şi anevoios care mi-a scos peri albi şi o sumă substanţială din cont. Şi care nu ne-a mai lăsat timp pentru ce iubim – măcar de călătorit am mai călătorit printre picături, însă doar această cea mai mare dragoste ne-am hrănit-o, nimic altceva. Treaba însă face că şi în Cracovia este IKEA, cu mai multe produse decât la noi. Unele mai ieftine, altele inexistente la Bucureşti.] Aşa că, am mers la cumpărături, vă e clar! Şi am plecat plini, cu mine cocoţată pe bancheta din spate, susţinând lucruşoarele. Inutil să vă spun cât de drăguţi au fost şi oamenii din IKEA [şi mă refer acum la clienţi!].

Ne grăbeam, aveam în plan o urcare la Morskie Oko, însă am dat de o ploaie... nu cred că a fost pe vreundeva atât de violentă în acest an. Prin urmare, ne-am continuat drumul înspre sud. Farul stâng nu mai lumina, din păcate. Ne-am oprit la o benzinărie, am cumpărat un bec şi, din cauza faptului că-i o istorie tare buclucaşă să schimbi un bec în cazul Măzduţei noastre, am căutat un service. Ne-au ajutat angajaţii de la benzinărie să îl găsim. Zis şi făcut, aveam din nou far funcţional şi nici măcar nu dorise domnul care ne ajutase să îi plătim nimic!

Am ajuns, într-un final, în răcoarea Zakopane-ului, unde mi-am regăsit gentuţa la care visam din Slovacia [şi pe care, culmea!, încă nu am purtat-o] şi, după ultimele cumpărături, la care am rămas fără zloţi, dar ne-a ajutat doamna de la casă cu mărunţişul, ne-am reîntors încărcaţi în Slovacia.